APA, BUN COMUN

Azi, ca orice 22 martie, este ziua care Natiunile Unite o dedică apei și resurselor hidrologice ale pamântului. O indirectă invitație făcută cetățenilor, primarilor și guvernanților să reflecte asupra acestui bun primar care devine din ce în ce mai prețios. Pentru toți și nu doar pentru acele zone unde existența, sau nu, a unui simplu puț poate semnifica viața sau mortea unei întregi comunități.

Începem noi cetățenii să ne gândim la micile atenții, pe care de obicei nu le luăm în considerație, și care ar putea să ne ajute să evităm risipa pe care o lăsăm să curgă zilnic din robinetele chiuvetelor noastre.

Dar imediat după acest examen de conștiință cu care suntem datori, trebuie să cerem socoteală primarilor orașelor noastre despre risipa (considerată a fi 30%) datorată pierderilor rețelelor hidrologice nereparate de secole. Să cerem socoteală despre nereamenajarea teritorilor care prea des tranformă apa din factor de viata în instrument de distrugere și moarte.

Să refectăm asupra poluării cursurilor de apa și otrăvirea pânzelor freatice, consecințe ale unei societăți imorale care pretinde profit cu orice preț și să scuturăm guvernanții care, veseli și bucuroși, eliberează concesiuni centenare asupra izvoarelor, dacă cumva nu le vând cu totul, la orice tip de speculanți care fac propagandă în cer și pe pamânt consumului de așa-zisele „ape minerale”, care poate nici minerale nu sunt. Desigur, a imbutelia apa costă relativ puțin și renteaza mult (studii internationale ne spun că plătim o sticlă de apă de o suta de ori mai mult decât valoarea sa reală), și acesta este deja strigător la cer.

Dar este și mai rău. Este goana – secondată de liberalii de orice fel – pentru acapararea tututor resurselor hidrologice: de la răcorosul parâias de munte, la lacuri, la bazinele râurilor.

Acești bandiți, adevărate pasări de pradă travestiți în anomime societăți – indiferent de steagul sub care se prezintă – stiu bine că în viitoarele decenii cine va deține resursele hidrologice va fi stapânul lumii și va impune oamenilor și guvernelor propria lui voință.

Privatizarea resurselor și ale rețelelor de distribuție a apei este o manevră pe care popoarele trebuie să o impiedice cu hotărâre și prin orice mijloace. Apa este un bun comun și nu poate tolera un alt tip de proprietate decât cea publică.

Să reflectăm, oameni buni!

GCB

ITALIA DUPĂ VOT

Stăm rău: viitorul apropriat al Italiei în mâinile unui cabotin (Grillo) şi a unui bufon (Berlusconi). Nu o zic eu. A spus-o Peer Steinbrueck, candidatul cancelar al SPD pentru viitoarele alegeri germane. Poate domnul Steinbrueck nu a dat chiar gol, dar bară cu siguranţă, dacă stăm să ne gâmdim că cei doi dispun de 47,1% din voturile populare exprimate. Faptul că sunt incompatibili şi reprezintă populisme diferite îndepărtează pericolul unei alianţe între ei doi, dar rămâne faptul că, fără măcar unul din ei, niciun guvern cu garanţia stabilităţii nu ar putea fi înfăptuit.

Rezultatele din 24 şi 25 februarie sunt deja cunoscute în întreaga lume şi înmânează Italiei un Parlament dificil de guvernat, în care nici cea atât de sponsorizată sau temută (depinde din care parte o priveşti) alianţă între centru-stânga și centrul „montian” nu este suficientă pentru a da naştere şi speranţă de viaţă unui guvern.

Cum era uşor de prevăzut, coaliţia de centru-stânga a câștigat, chiar dacă cu 0,4% mai multe voturi decât coaliţia dreptei, premiul majoritar la Camera Deputaţiilor dar, tot cum era de prevăzut, la Senat nu există o majoritate fără consensul celor de la 5 Stele a lui Grillo sau al PDL-ului lui Berlusconi. Numerele, în concreta lor ariditate, justifica judecata social-democratului german.

Succesul lui Movimento 5 Stelle era într-un anumit fel prevăzut. Era ştiut faptul că mulţi alegători erau dezamăgiţi şi nemulţumiţi de partidele politice tradiţionale, dar nimeni nu s-ar fi gândit ca ar fi fost mai mult de un italian din patru (25,5%). Dar, în orice caz, nimeni ar fi putut imagina extraordinara recuperare a PDL-ului lui Berlusconi: bătrânul escroc are mai multe vieţi decât pisicile. Fiind vorba de interesele sale propri și probabil de libertatea sa personală (dacă nu ar fi avut un rezultat bun pentru el ar fi însemnat necazuri judiciare serioase) a luptat ca un leu. A ocupat orice spatiu posibil la televiziune și radio, a făcut promisiunile cele mai absurde. Faptul că a fost crezut de către 22,3% (rezultat la Senat) din alegatori ar trebui să fie obiectul unei cercetari psihiatrice mai mult decât politice, dar este o realitate.

Promisiuni în gol pe de parte, ceea ce a facut Berlusconi nu a facut liderul coaliției de centru stânga. Simțind poate victoria în buzunar, Bersani s-a limitat să pară ceea ce de fapt este: o persoana cu bun simț careia poți să-i încredințezi fără teamă viitorul. Acum se gasește în poziția incomodă a celui care fiind – chiar și pentru o,4% - lider al coaliției majorității relative, va fi probabil chemat să găsească soluțiile unei probleme greu de rezolvat: formarea unui guvern. Și nu va avea în spate nici colacul de salvare al unei stângi dispuse să dea o mână de ajutor: dezastruosul rezultat al Rivoluzione Civile (2,5%) lasă încă o dată stânga alternativă în afara Parlamentului.

După cum spunea Flaiano, situația este gravă dar nu serioasă și va avea mult de lucru președintele Napolitano să descurce ultimul ghem din cei șapte ani ai săi: dacă M5S-ul nu va vota nicio încredere și își păstrează dreptul de a decide votul parlamentarilor săi asupra singurelor legi, unica solutie cu o oarecare garanție de stabilitate ar putea fi o „Grosse Koalition” în sos italian care să includă centru-stânga, centru și centru-dreapta. Dar aceasta ar putea fi de nedigerat pentru alegatorii diferitelor coaliții, înarmați unii împotriva celorlalți și ar sfârși prin a duce apa la moara lui Grillo. Multe cărți în mâinile președintelui nu sunt, și toate tranzitorii: un guvern minoritar care caută voturi în Parlament, sau un nou guvern tehnocrat, sprijinit cu dinții stânși de toți, pentru a rezolva problemele cele mai urgente și să aprobe o nouă lege electorală. Se întrevăd noi alegeri? Probabil...

Giancarlo Bellini

HABEMUS PAPAM

Cine scrie nu are darul Credinţei, dar are un profund respect pentru toate religiile. Toate. De la cele trei mari monoteiste la cele animiste. Dacă Dumnezeu există poţi să-L numeşti cum vrei şi să-L identifici cu ce crezi. Chiar şi cu arbore de baobab plasat în centrul ultimului sat african. Întotdeuna El este.

Istoria, cronica (mai ales neagră) şi experienţa nu-i permit însă să aibă acelaşi respect pentru instituţiile ecleziastice. Chiar având prieteni preoţi care sunt, din fericire, exemple de coerenţă.

Din acest motiv s-a întrebat dacă ar fi corect să comenteze alegerea unui papă, sau a noului pontif. S-a întrebat şi şi-a răspuns afirmativ pentru că aceasta îi priveste şi pe laici.

Peste personalitatea, iezuit contradictorie, a omului chemat să ţina cârma bărcii lui Petru, daca el va deschide Biserica societăţii pe temele sensibile şi în felul lor teribile ale începutului şi sfârşitului vieţii, asupra drepturilor persoanelor – fie şi ale celor mai infime minorităţi – să-şi trăiască viaţa conform propriei morale şi ale propriilor inclinaţii; dacă va trimite la puscărie preoţi pedofili, va reuşi să dea o robustă lovitură de mătura acelor cuiburi de vipere care au devenit Curia Romană şi Banca Vaticanului, eufemist denumită „Institul pentru opere de religie”, va oferi un mare serviciu nu doar Bisericii ci şi întregii societăţi.

Mai ales dacă se va pune în mod hotărât şi concret – după cum se pare că ar fi făcut în ţara sa natală – de partea celor mai săraci.

Numele pe care şi l-a ales, al săracului călugăr din Assisi, poate fi o promisiune.

Bine ai venit Papa Francesco!

Jaco

Culori pe hampă și funduri obosite

În Imperiul Roman, cursele de care creau agitație. De la afișarea diferitelor culori la spart capete, mergând până la revolta generală care era să-l coste tronul pe Iustinian. Așa cum se mai ciondănesc astăzi steliștii cu dinamoviștii, sau "medievalii" de la "U" (cu o parte a galeriei deseori xenofobă; mai ales în meciurile directe cu rivalii vișinii) cu feroviarii din Gruia (care au trecut de Evul Mediu prin procese de "aculturație", dar sunt pe la începuturile industrializării - adică mai capitaliști). Agitația asta a steagurilor mă face să întreb: este naționalismul un sport? Păi dacă da... am cam pierdut de ceva ani meciurile de pe teren propriu. Iar de aici apare resentimentul. O fetiță a afișat culorile României în Secuime în momentul în care aceștia doreau să perceapă doar trei culori, diferite de cele afișate de micuța curajoasă, sau inconștientă (de zarva "fascistoidă" care a urmat de ambele părți). Are acest drept! Dar putea să le afișeze tot anul, nu doar de 15 martie. Aia se numește provocare, cum tot provocari vedem și pe partea cealaltă, adică la secui. Fiecare își cere drepturile "istorice". Însă de aici la a "ostraciza" persoane este cale lungă. Ce să-i faci cu culorile astea. Poate ar fi mai bine să ne naștem cu toții daltoniști! Când privesc cele două popoare dunărene, văd două fetițe violate de globalizare, care certându-se pe chestiuni mondene nici nu ripostează la viol. Adică au meciul lor și nu văd rezultatele din campionat. Iar mâine, meciul este la Budapesta, pe stadionul Puskás Ferenc. În timp ce o să vă urâți fluturând steagurile, capitalul internațional vă va penetra dosurile fără să observați. Doar spectacolul vă va hipnotiza deajuns ca siluirea să continue neobservată.

C.N.

ERA ŞI VREMEA...

Vă amintiţi titlurile ziarelor?

„Lupa lui Fitch asupra Hong-Kong-ului, Seul-ului şi Taipei-ului”. Şi aşa zişi „tigri asiatici” incepeau să toarcă precum pisicuţele pe canapeaua sufrageriei.

„Moody’s declasează Italia”. Şi economia peninsulei era retrogradată în divizia B.

„Ochii Standard & Poor’s aţintiţi asupra Atenei”. Şi grecii mai făceau o gaura la curea.

Judecăţiile agentiilor de rating păreau a fi „adevărul revelat” şi guvernanţii a jumatate de lume ingenucheau în faţalor că şi nişte credincioşi în faţa icoanei Mântuitorului. Timpuri trecute şi timpuri mai recente care azi par preistorie.

Ieri televiziunile şi azi ziarele din toată lumea difuzează ştirea că Preşedintele Barak Obama declară clar şi deschis ceea ce noi, comunisti perfizi, am spus demult timp. Adică, cele trei rău famate surori nu sunt altceva decât adevărate asociaţii gangsteriste capabile să determine, cu analize „comisionate” condiţiile de viaţă a popoarelor de pe planetă.

Preşedintele Americii, fără ocolişuri, acuza Standard & Poor’s de a fi contribuit la declanşarea crizei care încleştează lumea, acordând mult dorita „tripla A” avalanşei de „titluri gunoi” emise de către băncile de afaceri din jumătate de lume. Îi poartă în tribunale şi cere cinci milarde de dolari daune. Puţin, faţă de suferinţele pe care le-au determinat împreună cu clienţii lor, mai mult sau mai puţin misterioşi. Şi pe care vom continua să le purtăm în spate încă mult timp.

Dar este un prim pas. Şi era deja vremea...

Luxemburghezul

RĂZBOIUL CARE NU AR TREBUI SĂ FIE

De când s-a sinucis PCI-ul stânga italiană e vinovata de multe. Cea moderată de a fi schimbat licurici cu lanterne inţelegând liberalismul ca şi quintesenţă a reformismului. Cea alternativă, o dată regrupată sub steagurile „Rifondazione Comunista”, de a fi admis – cu intenţia de ţine împreună baraca – formarea curenţilor interne, care cristalizându-se în poziţii câteodată personale, câteodată politice, au condus la trei scindări. Mai mult sau mai puţin importante dar toate dureroase.

Aceea între „Rifondazione Comunista” şi „Comunisti Italiani” s-a, bine sau rău, intr-un oarecare fel recompusă cu formarea în comun a „Federazione della Sinistra”. Acea cu troţkiştii lui Ferrando este poate irecuperabilă cum, din păcate, ar putea fi acea a „Sinistra, ecologia e liberta” care navighează către alte ţărmuri şi alte strategii.

Cu apropierea alegerilor parlamentare gradul de litigiozitate între forţele concurente pentru a-si disputa voturile „poporului de stânga” a crescut în mod periculos tragându-se rafale de gloanţe şi obuze de 90, incurajund multi potenţiali alegatori să rămână acasa scârbiţii şi să dezerteze de la secţiile de votare.

Acest război fraticid, din păcate, va lăsa răni care nu se vor vindeca după data de 24/25 februarie şi dacă este adevărat, după cum spunea Keynes, că în timpuri lungi vom fi toţi morti, în cele scurte situaţia politică, nu doar italiană dar şi europeană ar fi avut nevoie de o stănga unită şi puternică.

Tovarăşi de toate poziţiile şi din toate ţările, gata cu aceste războaie şi aceste polemici care aduc apă doar la moara adversarilor, care deja îşi freaca mâinile de bucurie. Să lăsăm în urma trecutul, să ne punem cenuşa în cap pentru multele păcate, şi să luptam uniţi pentru o societate mai buna.

GCB