Degetul în ochi
BUNI PENTRU SPÂNZURĂTOARE
„Muncitorul
are dreptul la o retribuţie proporţională la cantitatea şi
calitatea
muncii sale şi în orice caz suficientă în a asigura lui şi
,
familie o existenţa liberă şi demnă”
Art.
36 din Constituţia Italiei.
Nimic
revoluţionar. În mintea parinţilor constituanţi articolul 36
exprima un concept evident, firesc, lipsit de orice fel de
radicalitate. Dar radical (şi pentru unii chiar revoluţionar) a
devenit aproape imediat după promulgarea Constituţiei, cu venirea
guvernelor de centru-dreapta – care aveau concepţii diferite –
şi reconstruirea capitalistă a Ţării.
„Salarii
mici şi puţine drepturi” era cuvântul de ordine a patronilor. Şi
după această partitură trebuia să se cânte. Pentru cei care
cântau în afara corului erau rezervate muncile cele mai stresante
şi toxice (reeducare încredinţată FIAT-ului profesorului
Valletta) şi în cazurile cele mai dificile, pilule de plumb
(tratamentul în care era specializat Mario Scelba, ministrul
poliţiei).
Cât
sânge a trebuit să verse, câti morţi a trebuit să numere, câte
batalii a trebuit să lupte mişcarea muncitorească italiană pentru
a ajunge la o parţială aplicare al dictatului constituţional!.
Generaţii au luptat şi suportat mari sacrificii pentru a rezista un
minut mai mult decât patronul şi a smulge salarii decente. Pantru a
se regăsi, doar după câteva decenii, la punctul de plecare.
Cum
a putut să se întimple că, pentru prima dată după razboi,
perspectiva fiilor să fie mai neagra decât cea a parinţilor? Ce
vrajă malefică, ce destin cinic şi trişor? Nici unul. Doar o
succesiune de evenimente.
Vechea
clasă muncitoare, aceea care a dus lupte dure în perioada anilor
1969-1970, care a impus unitatea celor trei sindicate ideologic
divizate (comunist, socialdemocratic-republican, catolic), s-a
considerat pratic mulţumită de rezultate obţinute. Cea nouă, care
s-a trezit cu totul de-a gata obţinut de altii, nu avea nici o
experienţă de luptă şi probabil nu avea nici chef. Apoi în 1989
a cazut blocul socialist, care nu avea nici o legatura cu luptele
sindicale dar care patronilor le inspira teamă. Şi în final, în
1991, sinucidera PCI-ului care, cu toate defectele lui şi cedarile
ideologice, până când a durat conducerea lui Berlinguer, a fost
tot timpul lânga muncitori. Apoi a urmat trendul pe care îl stim,
acela a tuturor partidelor socialdemocrate.
Deja
fara adversari patronatul şi-a luat revanşa, ajutat de criza
economica şi de slabiciunea politicii: limitarea drepturilor,
ritmuri de munca mai dure, contracte de muncă „atipice” şi mai
ales şantajul dislocarii industriale, deoarece Europa celor 27 în
loc să exporte drepturi şi salarii înspre ţarile foste
socialiste, importă salarile noilor tipuri de capitalism de jaf.
Aşa
gestionează capitalismul dictatura sa, O dictatură mai perversă
decât dictaturile pe care le-am cunoscut, deoarece formal respectă
tabloul „democraţiei” liberale dar învenineaza mass media şi
manipulează rezultatele electorale cu legi „ad hoc”. În
acest cadru a aparut stirea că multinaţionala suedeză Electrolux
ameninţă să închidă una din fabricile sale italiene, dacă
muncitorii nu acceptă o reducere cu 40% a salarilor.
Semnalul
a fost lansat şi „domniile lor” o spun deja fără ruşine, Şi
doresc să fie mediatizati. In cursul unei emisiuni a unui canal tv
italian (Piazza Pulita, La7tv, 03.02.2014) un grup de aşa zişi
„antreprenori” s-a imortalizat la o cârciumă de lux din nordul
Italiei unde, între o pastă cu salam de ţap sălbatic, o mousse de
ton crud şi vinuri de colecţie, discutau despre muncitorii lacomi
care traiesc deasupra posibilităţilor lor, despre o ţara prea
sindicalizată şi, bineînţeles, despre comuniştii care îi
împiedică să muncească. Şi mai ales propuneau un salariu maxim
de 700 de euro.
Din
punct de vedere uman aceste persoane ar fi bune de spânzurătoare,
dar noi suntem judecători blânzi şi preferam un om viu, chiar dacă
este un nemernic, în locul unui mort.Si deoarece ei vor să
muncească ne-ar placea să le îndeplinm dorinţa: să le blocam
pentru un an bunurile lor, casele lor elegante pentru a-i trimite să
locuiască într-un apartament în chirie şi la munca în fabrica,
cu salarii de ei sugeraţe.
Bine
aţi venit în rândurile clasei muncitoare !
Giancarlo Bellini
