Istoric: Partidul Alianța Socialistă

- 28 ianuarie 1990, membrilor Comitetului Central al Partidului Comunist Român le este interzisă participarea la Plenara CC al PCR şi, implicit, în mod tacit, activitatea PCR este interzisă;

- 16 noiembrie 1990, fostul prim ministru al României, Ilie VERDEŢ, reuşeşte să înfiinţeze Partidul Socialist al Muncii – partid continuator al Partidului Comunist Român;

- 09 februarie 1992, Partidului Socialist al Muncii îi este interzisă participarea la alegerile locale;

- 27 septembrie 1992, Partidul Socialist al Muncii participă la alegerile parlamentare şi obţine un număr de 18 locuri (13 deputaţi şi 5 senatori);

- Începând cu 1993, începe acţiunea de dezbinare a Partidului Socialist al Muncii prin înfiinţarea a 7 noi partide socialiste [(Partidul Socialist Român (PSR), Partidul Muncitoresc Român (PMR), Partidul Socialist (PS), Partidul Socialist Muncitoresc Român (PSMR), Partidul Socialist al Renaşterii Naţionale (PSRN), Partidul Socialist Unit (PSU), Partidul Stânga Unită (PSU)];

- 21 martie 2001, Ilie VERDEŢ, fostul preşedinte al PSM, a decedat;

- 3 iunie 2003, noul preşedinte al PSM, Ion SASU, hotărăşte dizolvarea Partidului Socialist al Muncii, aceptând fuziunea prin comasarea a acestuia de către partidul de guvernământ, din acea perioadă, PSD;

- 23 august 2003, membrii PSM se reorganizează şi reînfiinţează partidul sub denumirea Partidul Alianţa Socialistă, lor alăturându-li-se şi foşti membri ai PS, PSMR sau PSRN;

- 26 ianuarie 2004, Tribunalul Bucureşti legalizează înfiinţarea Partidului Alianţa Socialistă;

- 5 mai 2004, Partidul Alianţa Socialistă devine membru fondator al Partidului Stânga Europeană;

- 8 aprilie 2008, Partidul Alianţa Socialistă comasează prin absorţie Partidul Stânga Unită, care era format din Partidul Socialist Unit (PSU) şi Partidul Muncitoresc Român (PMR);

- 3 iulie 2010, Congresul extraordinar al Partidului Alianţa Socialistă a hotărât schimbarea denumirii în Partidul Comunist Român. Instanţele de judecată româneşti au respins această hotărâre. Dosarul a fost înaintat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

- Partidul Alianţa Socialistă, cu excepţia alegerilor parlamentare din 2008 când s-a impus obligativitatea achitării unor taxe în vederea acceptării candidaturilor, a participat la toate alegerile locale, parlamentare, europarlamentare şi la prezidenţialele din 2009.

duminică, 9 februarie 2014

Degetul în ochi


BUNI PENTRU SPÂNZURĂTOARE


„Muncitorul are dreptul la o retribuţie proporţională la cantitatea şi
calitatea muncii sale şi în orice caz suficientă în a asigura lui şi , familie o existenţa liberă şi demnă”
Art. 36 din Constituţia Italiei.


Nimic revoluţionar. În mintea parinţilor constituanţi articolul 36 exprima un concept evident, firesc, lipsit de orice fel de radicalitate. Dar radical (şi pentru unii chiar revoluţionar) a devenit aproape imediat după promulgarea Constituţiei, cu venirea guvernelor de centru-dreapta – care aveau concepţii diferite – şi reconstruirea capitalistă a Ţării.
„Salarii mici şi puţine drepturi” era cuvântul de ordine a patronilor. Şi după această partitură trebuia să se cânte. Pentru cei care cântau în afara corului erau rezervate muncile cele mai stresante şi toxice (reeducare încredinţată FIAT-ului profesorului Valletta) şi în cazurile cele mai dificile, pilule de plumb (tratamentul în care era specializat Mario Scelba, ministrul poliţiei).
Cât sânge a trebuit să verse, câti morţi a trebuit să numere, câte batalii a trebuit să lupte mişcarea muncitorească italiană pentru a ajunge la o parţială aplicare al dictatului constituţional!. Generaţii au luptat şi suportat mari sacrificii pentru a rezista un minut mai mult decât patronul şi a smulge salarii decente. Pantru a se regăsi, doar după câteva decenii, la punctul de plecare.
Cum a putut să se întimple că, pentru prima dată după razboi, perspectiva fiilor să fie mai neagra decât cea a parinţilor? Ce vrajă malefică, ce destin cinic şi trişor? Nici unul. Doar o succesiune de evenimente.
Vechea clasă muncitoare, aceea care a dus lupte dure în perioada anilor 1969-1970, care a impus unitatea celor trei sindicate ideologic divizate (comunist, socialdemocratic-republican, catolic), s-a considerat pratic mulţumită de rezultate obţinute. Cea nouă, care s-a trezit cu totul de-a gata obţinut de altii, nu avea nici o experienţă de luptă şi probabil nu avea nici chef. Apoi în 1989 a cazut blocul socialist, care nu avea nici o legatura cu luptele sindicale dar care patronilor le inspira teamă. Şi în final, în 1991, sinucidera PCI-ului care, cu toate defectele lui şi cedarile ideologice, până când a durat conducerea lui Berlinguer, a fost tot timpul lânga muncitori. Apoi a urmat trendul pe care îl stim, acela a tuturor partidelor socialdemocrate.
Deja fara adversari patronatul şi-a luat revanşa, ajutat de criza economica şi de slabiciunea politicii: limitarea drepturilor, ritmuri de munca mai dure, contracte de muncă „atipice” şi mai ales şantajul dislocarii industriale, deoarece Europa celor 27 în loc să exporte drepturi şi salarii înspre ţarile foste socialiste, importă salarile noilor tipuri de capitalism de jaf.
Aşa gestionează capitalismul dictatura sa, O dictatură mai perversă decât dictaturile pe care le-am cunoscut, deoarece formal respectă tabloul „democraţiei” liberale dar învenineaza mass media şi manipulează rezultatele electorale cu legi „ad hoc”. În acest cadru a aparut stirea că multinaţionala suedeză Electrolux ameninţă să închidă una din fabricile sale italiene, dacă muncitorii nu acceptă o reducere cu 40% a salarilor.
Semnalul a fost lansat şi „domniile lor” o spun deja fără ruşine, Şi doresc să fie mediatizati. In cursul unei emisiuni a unui canal tv italian (Piazza Pulita, La7tv, 03.02.2014) un grup de aşa zişi „antreprenori” s-a imortalizat la o cârciumă de lux din nordul Italiei unde, între o pastă cu salam de ţap sălbatic, o mousse de ton crud şi vinuri de colecţie, discutau despre muncitorii lacomi care traiesc deasupra posibilităţilor lor, despre o ţara prea sindicalizată şi, bineînţeles, despre comuniştii care îi împiedică să muncească. Şi mai ales propuneau un salariu maxim de 700 de euro.
Din punct de vedere uman aceste persoane ar fi bune de spânzurătoare, dar noi suntem judecători blânzi şi preferam un om viu, chiar dacă este un nemernic, în locul unui mort.Si deoarece ei vor să muncească ne-ar placea să le îndeplinm dorinţa: să le blocam pentru un an bunurile lor, casele lor elegante pentru a-i trimite să locuiască într-un apartament în chirie şi la munca în fabrica, cu salarii de ei sugeraţe.
Bine aţi venit în rândurile clasei muncitoare !


Giancarlo Bellini