Desfiintarea Partidului Comunist Italian(PCI) - scurt istoric

5. Parcursul PCI-ului către desfiinţarea sa este lung şi trebuie încadrat istoric ţinându-se cont de particularităţile acestui partid. De societatea în care a trebuit să acţioneze, începând cu cel de-al doile război mondial. Reparcurgând succint istoria PCI-ului din 1944 până în 1991 se pot determina câteva puncte cruciale: a) întoarcerea lui Togliatti în partea eliberată a Italiei, b) apariţia în public ale diferitelor sensibilităţi interne ale partidului, c) progresiva sa îndepărtare de tipul sovietic de socialism, d) degenerarea genetică „ante-literam” ale social-democraţiei italiene, craxismul şi căutarea unei „a treia căi”, e) sfârşitul regimurilor de „socialism real”.
   

   
   

   1. În martie 1944 Palmiro Togliatti, până atunci emigrat în Rusia şi vice-secretarul Internaţionalei comuniste, debarcă la Napoli. După trei zile ţine un discurs rămas în istorie ca cel al „cotiturii de la Salerno”. Ştie că jocurile sunt făcute şi ca Yalta va divide Europa în sfere de influenţă şi că Italia va cădea în cea occidentală. Se pregăteste deci pentru un lung război de tranşee în interiorul instituţiilor. Spune că „partidul nou” ar trebui să fie un partid de masă care va intra şi va accepta jocul democratic; care e pregătit să colaboreze cu toţi pentru a elibera ţara de trupele naziste şi de fascism. Problema instituţională va fi discutată la sfârşitul războiului. Partea partidului care se găseşte la nord şi luptă cu armele în mână impotriva nazi-fasciştilor, vede în schimb mişcarea partizană ca prologul revoluţiei sociale şi nu e de acord. Apoi înţelege că încercarea de a ieşi din colivia sferelor de influenţă cu puşca în mână ar echivala cu o inutilă baie de sânge (Grecia, puţin  timp după va confirma). PCI-ul deci va participa la guvernele de unitate naţională până când, în 1947, primul ministru Alcide De Gasperi – care e în acelaşi timp secretar al creştin democraţiei (DC) – la întoarcerea dintr-o călătorie în SUA va exclude comuniştii şi socialiştii din guvern. Urmează campanii electorale înflăcărate pentru primele alegeri locale şi parlamentare (1948). Acestea ultime vor fi frustrante pentru stângi şi DC-ul va obţine majoritatea absolută a voturilor.

   
   

   2. Dacă sensibilităţi diferite – de altfel naturale, într-un partid care racola atunci aproape 25% din voturi – au existat mereu în PCI, în 1962 al X-lea Congres le arată public cu o răsunătoare ciocnire de poziţii între dreapta partidului (Amendola, Napolitano) care propune crearea împreună cu socialiştii (care se îmbarcă într-o experienţă de guvernare cu DC-ul) şi poate cu social democratitii, a unui unic partid al muncii, şi stânga sa (Ingrao) care propune o mai strânsă colaborare a partidului cu ciocnirile sociale şi politice care încep să apară în ţară şi, prin intermediul acestora să se ajungă la coeziunea unui „bloc istoric” între muncitori, ţărani, artizani, studenţi şi intelectuali. Desigur linia centristă a lui Togliatti câştigă congresul dar această diviziune va condiţiona întreaga evoluţie succesivă a partidului.

   
   

   3. Prima critică publică a PCI-ului la aşa-zisul „socialism real” apare în 1964 şi poartă semnătura secretarului său naţional. Togliatti este în vacanţă la Yalta unde este prevăzută o întâlnire informală între conducătorii comunişti care îşi petrec vacanţele în zonă. Togliatti pregăteşte un document concis dar nu va avea timp să-l citească: e lovit de un ictus şi moare după trei zile. La Roma CC-ul reunit în mare grabă îl numeşte ca secretar pe Luigi Longo care, cu o mică delegaţie  pleacă imediat să ridice trupul neînsufleţit al predecesorului său. Citeşte documentul pregătit de Togliatti şi decide să-l publice integral în „L’Unita” în ziua următoare. Este vorba de 4 pagini A4. În primele trei pagini şi jumătate se vorbeşte de probleme internaţionale şi economice. Ultima jumătate înfruntă probleme de ordin intern al mişcării comuniste internaţionale şi spune clar conducătorilor comunişti ai partidelor aflate la putere că în ţările lor, cu costuri a mari eforturi şi sacrificii, au fost desigur construite nişte structuri de tip socialist. Dar şi ca conceptul de „democraţie socialistă” a fost abandonat pe stradă. Şi fără aceea nu era nici o speranţă de a merge  înainte. Apoi 1968 şi invazia Cehoslovaciei. Într-un comunicat, votat în unanimitate, direcţiunea PCI-ului apără Partidul Comunist cehoslovac şi îşi declară deschis „dezaprobarea”. Confirmă că orice partid e liber să-şi aleagă propria linie politică de care va răspunde în faţa propriilor militanţi şi a poporului. Poziţie care va fi repetată cu orice ocazie, de către reprezentaţii PCI-ului la toate întrunirile comuniste internaţionale. În 1981 delegatul PC-ului la al XXVI-lea congres al PCUS condamnă represiunile din Polonia şi intervenţia sovietică în Afganistan. Din partea sa, Enrico Berlinguer, care i-a succedat lui Longo la conducerea PCI-ului, într-o transmisiune televizată admite că ţările socialiste „au epuizat orice capacitate propulsivă de reinnoire”.

   
   

   4. Desigur criticile aduse de PCI „socialismului real” nu erau bazate pe reacţii emoţionale. Deja din anii 50 PCI-ul a iniţiat elaborarea unei coerente „căi italiene spre socialism”, axată pe lupte sociale şi bătălii parlamentare care să impună reforme de structură radicale sistemuui capitalist şi să îndrepte ţara, chiar dacă în mod relaitv lent şi gradual, către socialism. Căutând o „a treia cale” între social democraţie şi socialism de tip sovietic. În 1975 împeună cu Partidul Comunist spaniol şi un îndărătnic Partid Comunist francez (tot mai filosovietic sub conducerea lui Marchais) elaborează strategia „eurocomunismului” care, în 1976 şi alegerea secretarului Partidului Socialist italian a lui Bettino Craxi, care va anticipa cu anii degenerarea liberală a social-democraţiei, va începe să privească cu interes social–democraţiile nordice şi în mod special pe cea suedeză condusă de Olof Palme. Se începe a discuta dacă să ceară Internaţionalei Socialiste admiterea în organizaţie în calitate de observator.

   
   

   5. Căderea regimurilor socialiste din Europa de est este istoria de alaltăieri şi nu e acesta locul de a discuta despre aceasta. Ci de consecinţele pe care aceasta l-a avut în interiorul PCI-ului. În interiorul acelui PCI pe care îl ştim împărţit, de fapt daca nu de jure, în trei grupări diferite (dreapta, centru şi stânga) cu diferite sensibilităţi în sânul lor. Sfârşitul „socialismului real” a fost primit ca o eliberare şi sfârşitul unui echivoc. Din părţile mai moderate ca posibilitatea de a putea în sfârşit îmbrăţişa poziţii social-democratice mai mult sau mai puţin avansate. Din stânga ca ocazia de relansare a propunerii unui socialism libertar şi radical legat de luptele sociale şi de diferitele mişcări care au prins viaţă în societatea italiană (ecologişii, feminiştii, etc.). Este un fapt că în majoritatea de centru-dreapta a partidului a început să vehiculeze ideea că dacă nu ar mai exista comunismul nu ar mai avea sens a se numi comunişti, şi că era momentul de a crea o nouă formaţiune care ar fi axa unei viitoare agregări a stângii italiene. Aşa s-a propus desfiinţarea PCI-ului. A fost convocat un congres care printre lacrimi şi insulte, era bazat pe trei moţiuni. Prima, majoritară, care repetă poziţiile spuse mai sus. Cea de-a doua, a stângii, afirmă că numele, simbolurile şi identităţile sunt importante şi că era mândră să se numească comunistă din moment ce socotelile comuniştilor italieni cu „socialismul real” au fost încheiate, şi că în Italia comuniştii nu au făcut decât bine şi erau un partid popular, iubit şi respectat. A treia, a câtorva filosovietici de neclintit, era împotriva oricărei schimbări şi recunoştea Uniunea Sovietică singura formă de socialism victorios. Ştim toţi cum s-a sfârşit: rău!
      
      
      Giancarlo Bellini