DEZBATERI

Primim şi publicăm

MODEL OPTIM (?)

 

Pe tot parcursul istoriei, societatea umana s-a dezvoltat haotic, iraţional şi imoral. Dinamica dezvoltarii fiind lupta între indivizi, cel mai tare il transformă în sclav pe cel mai slab. Astfel au apărut clasele sociale; grupuri de persoane care dominau economic societatea şi marea majoritate a populaţiei,care devenea sclavii acestora. Apoi, cei bogaţi şi-au construit un sistem politic conform cu interesele lor, prin care şi-au consolidat şi perpetuat dominaţia, sistem ce dainueşte şi astăzi. Acest model de organizare a societaţii umane bazat pe forţa, haotic constituit, fară principii şi fară logică, a generat un şir lung de conflicte sociale: revolte şi răboaie între cei care erau stăpâniţi pentru a se elibera, şi stăpânii care luptau pentru a-şi păstra dominaţia. Aceasta lupta continua şi astăzi cu metode şi mijloace mai sofisticate.

Într-o asemenea societate nu a fost niciodată dreptate socială, şi nici pace socială nu putea să fie vreodată, atâta timp cât exista bogaţi şi săraci, exploataţi şi exploatatori, lux orbitor şi mizerie neagră.

La acest început de secol, discrepanţele între marii proprietari de capital si masă mare a populaţie sarăce a crescut enorm de mult. Iata ce scrie Pascal Sneckimon în cartea sa „Mizeria proprietăţii” „În 1998 cei 360 de mari miliardari ai lumii aveau un patrimoniu superior venitului anual a jumatate din populaţia globului”.

Aşa nu se mai poate continua! Elitele intelectuale ale societaţii trebuie să caute un alt model de organizare şi funcţionare a societaţii globalizate de astăzi. Şi, aceasta cu atât mai mult, dacă avem în vedere uriaşa dezvoltare a tehnologiilor de producţie, de comunicaţii cât si în domeniul militar. Aceste tehnologii crează condiţii ne mai întâlnite până acum de creştere a prosperitaţii generale, pentru toţi oamenii de pe glob, dar în acelaţi timp, ele au şi un potenţial distructiv uriaş, fapt pentru care trebuie ţinute sub un strict control de către o autoritate puternică la nivel global.

Pentru că societatea viitoare să poată fi organizată în aşa fel incât să aibă capacitatea de a răspunde tuturor provocarilor create de noua paradigmă socială de azi şi, mai ales, să poată funcţiona fară convulsii sociale pe un termen cât mai îndelungat, aceasta trebuie să fie organizata în aşa fel încât să fie invulnerabilă la orice tentative distructive, care desigur vor apăre. De aceea, este imperios necesar ca modelul optim de organizare a societăţii să fie determinat pe bază unei relaţii matematice axiomatice, care să-l facă astfel invulnerabil la orice tentative neştinţifice, de ordin speculativ, prin care s-ar încerca contestarea acestui model de organizare al societaţii.

Pentru realizarea unui astfel de model matematic, niciun efort nu este prea mare din partea oamenilor de ştiinţa şi a societăţii, având ăn vedere măreţia şi importanţa obiectivului ce trebuie atins.

La realizarea acestui obiectiv, considerăm că şi-ar putea aduce contribuţia cu succes şi inteligenţa româească, care are potenţialul ştinţific în domeniu. Este nevoie insă de curaj şi de determinare pentru a aborda un proiect de o asemena amploare, dar, reuşita va însemna cel mai mai mare pas făcut de omenire.

F.V

 

Cititorul nostru are dreptate: societăţile în care trăim sunt nedrepte, imorale şi corupte. Prin urmare dominate de ură şi lupte intre oameni. Şi deci orice proiect al unei societăţi viitoare trebuie să fie bazat pe dreptate şi echitate socială. Nu putem fi decât de acord chiar dacă, pentru moment, concordanţele noastre se termina aici.

Poate pentru că am urât mereu numerele şi eram slab la matematică dar am serioase indoieli că o rece formula matematică poate să ne conducă la „modelul optim” de organizaţie socială.

Probabil sunt un om al veacului trecut, incapabil să se detaşeze de la scheme, de la entuziasme şi deziluzii al „secolului scurt”, dar continui să mă gândesc că o lume nouă şi o societate mai buna nu vor mai putea apărea fără căldura a milioane de oameni, a nevoilor lor, a visele lor. Si chiar fără o bucăţică de utopie.

Pe de altă parte şi amabilul nostru interlocutor se limitează în a ne povesti visul său: nu ne furnizeză alte date, de contestat sau la care să convergem. Nu ne spune care, după parerea lui, sunt căile pentru a ajunge la ipotetica sa societate nouă; care sunt formele pe care şi le asumă articulaţiile presupusului „model optim”.

Îl invităm să o facă şi invităm cititorii nostri, puţini sau mulţi care sunt,să deschida o dezbatere pe acest blog. Să ne spuna în care lume ar vrea să trăiască, care sunt proiectele lor de societate.

Pentru a evita echivocurile: al meu este acela al unei societăşi socialiste. Şi aceasta în mare parte de reinventat.

(gcb)

PENTRU A NU ÎNŢELEGE GREŞIT

Îndepărtarea poate înşela: şi în România în ziare, televiziuni si mai ales prin internet, apar imaginile a une Italii semi-blocate de oamenii în piaţă, tiruri care blochează drumurile şi totul pare a fi o manifestaţi pozitivă de protest împotrivă politicilor nepopulare puse la punct de guvernul „profesorilor” şi apoi, după alegerile din februarie, de guvernul Letta, impus cu încăpăţânare de cel care odată era Presedintele Republicii şi care acum a devenit „Regele Giorgio I”.

Protestul, justificat, este real şi participa la el mulţi oameni oneşti, majoritatea dintre ei apolitici: muncitori care au pierdut slujba, „esodati” pe care plângăciosa profesoară Fornero i-a lăsat fară munca şi pensie, pensionari cu pensii minime, mici patroni din sectorul transporturilor care au semnat un munte de poliţe şi se găsesc fără marfuri de transportat, artizani şi mici intreprinzatori pe care criza i-a strangulat, dar...

Dar persoanele disperate sunt uşor de manevrat şi printre toţi acesti oameni de bine carora cuţitul crizei le-a ajuns la oase, s-au infiltrat elemente care cu criza şi cu binele oamenilor nu prea au de a face: mafioţi şi fascişti. Şi deoarece acestia sunt organizăti şi au bani, au preluat comanda. Ultrafascişti lui „Forza Nuova” şi „Casa Pound” pun la disposiţie organizarea şi cuvintul de ordine când mafiile, probabil, pun „caşcaval”. Pentru că a pune în mişcare tirurile care efectuază blocada, într-o tară lungă precum Italia este un turism destul de costositor.

Acestea sunt cele doua feţe al mişcarii „dei forconi”: pe de o parte oameni disperatii, iar pe cealaltă parte diverşii şefi şi şefuleţii care se deplasează în Jaguar de la un miting la altul, sunt anchetaţi pentru trafic internaţional de droguri, saluta cu braţul întins.

Vorbim cât vrem despre „il movimento dei forconi” dar să nu inţelegem licuricii drept lanterne: nu întodeauna este aur ceea ce sclipeşte.

(gcb)

REÎNTORCEREA CU FANFARE A CREŞTIN DEMOCRAŢILOR

Nu vreau să mor creştin-democrat” scria în plin regim DC un mare maestru al jurnalismului. Prin ghinionul lui aşa a murit şi mă tem că tot aşa trebuie să moară şi cei din generaţia mea, şi poate şi cei din urmatoarele. Voi fi înterebat: dar balena albă creştin democrata nu s-a dizolvat în dispreţul public pe vremurile „mâinilor curate”, cu secretarul său administrativ prins cu mâinile in sac şi cel politic care apărea în faţa judecătorilor din Milano cu balele la marginile gurii? Şi diaspora creştin-democrată nu s-a împraştiat în cele patru zării după cum ii dicta inima şi convenienţele? În micile partiduleţe de centru-drapta sau centru-stânga sau în cea care apărea atunci (analiza cât mai greşita!) armata Brancaleone berlusconiană. E aşa. Şi dacă este aşa, atunci, din ce se nasc temerile mele de vechi „stingist” niciodată căit? Deoarece în alte forme, poate şi mai insidiose, cea care a fost o balena albă s-a transformat in pasărea Phoenix şi renaşte din propria sa cenuşa. Să ne aşezam cu calm şi să analizăm cum s-a potut întimpla.

1.- Partidul democrat.

În ciudă a ceea ce aşteptau „parinţi nobili”, tentativa de a topi la rece cultura reformistă post-comunista cu cea a rămăşiţelor popularismului catolic, Olof Palme şi Leone XIII, a eşuat. Amalgamul nu a reuşit şi o nouă identitate nu s-a nascut: sufletul al centrului şi al dreptei al fostului PCI şi cel a stângii creştin-democrate au supravieţuit jucând de-a vaţ ascunselea şi privindu-se cu antipatie pentru a ascunde o lupta surdă intre ei. Şi deoarece stânga este un as când e vorba de a înşira înfrângeri, chiar fiind în majoritate, şi -a reuşit să pună, de duminica 8 decembrie, toata puterea în mâini moderate. Cum? Cu instrumentul ultra-democratic al alegerilor primare.

A practica libertate şi democraţie este corect şi frumos, dar este un joc care cere reguli precise: s-ar părea natural ca secretarul politic naţional al unui oarecare partid politic trebuie să fie ales de membrii acestuia dar, în schimb, „creierii aleşi” ai reformismului italian s-au lasat păcăliţi de către „doctori subţiri” al celeilalte parohii, stabilind ca secretarul naţional al PD-ului să fie ales de oricine s-ar prezenta la un sediu electoral, şi s-ar declara a fi un alegător al partidului şi ar plati 2 euro. Cel mai bun sistem de a se deschide la toate infiltrarile. A fost aşa că aproape 3 milioane de „presupuşi” alegători ai PD-ului au votat masiv (69,8%) pe tânărul primar din Firenze. Un mic încrezut ambiţios care nici măcar cu reformismul clasic nu are nimic de împărţit şi predică o politica liberală de tip vag „Blair-ian”. Din 8 decembrie majoritatea moştenitorilor a celui care a fost partidul lui Gramsci, Togliatti, Longo şi Berlinguer a pus la posturi de comandă pe Enrico Letta, primul ministru şi pe Matteo Renzi, secretar. Doi creştin-democraţi. Pentru a nu vorbi despre vice-prim ministu şi ministru de interne Alfano, care este un transfug berlusconian şi despre care vom vorbi mai târziu.

2.- Fostul Popor ale Libertăţilor.

Dl. Silvio Berlusconi, tot mai întunecat şi înrăutăţit, nu s-a mulţumit cu a se închide în caravanseraiul al (vechiului) noului său partid Forza Italia (bis), încojurat de căţei caniş, ulii, hiene si şerpoaice piton. Tot mai înfundat în populismul de extremă dreapta nu putea suporta mediatizarea concurenţei fără să recurgă la vreo stratagema care să-i dăruiască şi lui 30 de secunde de tub catodic şi, tot duminica 8 decembrie, a convocat adunarea naţională a cluburilor „Forza Silvio”. Nu se ştie sigur ce a fumat dar a aiurit vorbind de trei lovituri de stat organizate împotriva lui şi a imaginat un maxi-guvern compus din toate forţele parlamentare pentru a scrie o nouă lege electorală. Acum când Curtea Constituţională a casat fosta sa capodoperă.

La adunarea cluburilor, ca la exhumarea „Forza Italia” nu a luat parte patrula „belusconienilor diferiţi” conduşi de (iată-l!) Angelino Alfano care în aceasi zi, tot fatidicul 8 decembrie, s-au strâns căteva mii de oameni pentru a prezenta logo-ul noul-lui lor centru-dreapta. Convention ca la americani cu lumini, pitici şi balerine. Acestia, cum se autodeclară „berlusconienii diferiţi” , se proclamă moderaţii fostului PDL, şi nu alţii decât o bună parte a patrulei pe care fostul senator la timpul său a trimis-o la guvern şi a refuzat să o abandoneze când marele şef a trecut în opoziţie. Cu strigatul de „niciodata să nu lase ciolanul”, împreună cu şaizeci de parlamentari (rămăsiţe ale dreptei creştin-democrate şi vreo un vechi P2-ist de origine socialist-craxian) afirmă că au rămas la guvern pentru a fi „sentinela centru-dreptei” în interiorul său. Afirma că sunt infatuaţi de dragoste nebună pentru Berlusconi, chiar dacă nu este sigur că mr. Mediaset agrează tipul lor de iubire.

3.- Noua situaţie politică şi guvernul.

Enrico Letta, acum ca Berlusconi şi-a luat jucăriile şi a mers să joce pe uşa opoziţiei şi a rămas cu Alfano, vechiul său coleg a celei care fusese tineretul creştin democrat d’antan, a spus că guvernul este acum ma puternic: poate mai puţin numeric dar mai strâns legat. Dar probabil a fşcut socotelile înainte de sfârşitul mesei pentru ca prietenul său Renzi a fost ales în fruntea PD-ului cu o avalanşă de voturi şi avalanşele, de obicei, fac daune. Noul secretar al PD-ului va trebui să treacă la încasare în moneda cheltuibilă pentru a se lauda în faţa alegătorilor săi cu măsuri care, după miros, sunt la ani lumina distanţă de cele care în schimb vor să le ia „sentinelele” lui Alfano. Fără a aminti apoi că istoria ne învaţa cât de abili au fost creştin-democraţii în arta de a distila veninuri subtile şi de a-şi înfige cuţite între coaste.

Apoi există acel „băiat bun” care este Grillo care cu cei o suta şi ceva de parlamentari, una face şi o suta gândeste pentru a încâla lucrurile.

Mare este confuzia sub cer dar situaţia nu este optima. Ţara continua să se zbata într-o criză de dimensiuni terorizante care devorează venituri şi locuri de muncă, centrul european de statistică ne spune că o treime a populaţiei este la limita sărăciei şi cizma întreagă este traversată de flăcări de proteste, câteodată spontane, deseori manevrate de mafie şi extrema dreapta.

Nu ne rămâne decât să plângem.

Giancarlo Bellini

DESPRE REGI, NOBILI, PIONI & LINGĂI

Premisa: nu am nimic personal cu dl. Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. Nu mi-a ofensat mama, nu a umblat cu soţia mea, nu ţine, cred, cu vreo echipa de fotbal adversă. Chiar am respect pentru vârsta sa înaintata, îmi place figura sa aproape hieratica şi, ca persoana ghinionista, solidarizez cu el pentru cele ce i s-au întâmplat pe parcursul vieţii. Vrem să enumerăm câteva? Urcă pe tron încă de copil, apoi tatăl său se răzgândeşte şi cu palmă în fund îl dă jos restituindu-l naturalelor sale interese. Urcă din nou adolescent şi dă de un militar care îl marginalizează şi îl da la o parte de la orice decizie importantă. Apoi, cu puţin curaj şi pentru a conta ceva organizează o lovitura de stat dar, puţin mai târziu, noul regim îl împachetează şi îl trimite în exil, lucru care pentru un rege este mai rău decât să fie împuşcat sau decapitat.

Şi pe de altă parte, dacă privim Europa seculului trecut unde regii sau pretendenţii complici cu fascismul, laşi, curvarii şi, mai rău chiar cretini, nu au lipsit, el este intre cei care au făcut o figură bună.

L-am văzut şi auzit pe fostul suveran o singura dată cu ocazia unei onorificenţe oferită de universitatea Babeş-Bolyai şi, înconjurat de o serie de personalitaţi care-i cântau în strună, el mi s-a parut omul cu cel mai mare bun-simţ când a acceptat această onoare nu pentru propria persoană dar ca una acordata Ţarii.

Sunt republican deoarece nu pot înghiţi idea că o persoana – o oarecare persoană – poate fi şef de stat pentru toata viaţă, şi mai ales prin drept de naştere aşa cum nu pot suporta absurdul lanţ de titluri nobiliare, inutile şi pur parazitare pe care monarhie il trage după ea. (S-ar putea obiecta că, în alte forme, această nu foarte onorabilă categorie prosperă şi în republici. Şi este adevărat. Dar în acest caz nu i le-a dăruit nimeni. E vina noastră si î-am ales noi!).

Mare, deci, a fost stupoarea mea când, o sâmbata, în faţa unui televizor sintonizat pe canalul amiral al televiziunii de stat, finanţata de noi toti printr-un abonament care este ca o taxa, a apărut o emisiune (Ora Regelui) în care se facea propagandă vizitelor de lucru ale casei regale. Lucru de neconceput intr-o republica serioasă.

Pot să înţeleg că, în jurul lumii, pot să existe încă persoane care, din motive personale, continuă să fie ataşaţi de o instituţie deja anacronică şi în afara timpului, şi le respect. Lasaţi-ma totuşi să zic că între capetele încoronate, nobili asortaţi şi jocherii lingăi care populează tuburi catodice şi aule universitare eu contunui să prefer regii.

Cei din pachetul de cărţi, evident.

Desfiintarea Partidului Comunist Italian(PCI) - scurt istoric

5. Parcursul PCI-ului către desfiinţarea sa este lung şi trebuie încadrat istoric ţinându-se cont de particularităţile acestui partid. De societatea în care a trebuit să acţioneze, începând cu cel de-al doile război mondial. Reparcurgând succint istoria PCI-ului din 1944 până în 1991 se pot determina câteva puncte cruciale: a) întoarcerea lui Togliatti în partea eliberată a Italiei, b) apariţia în public ale diferitelor sensibilităţi interne ale partidului, c) progresiva sa îndepărtare de tipul sovietic de socialism, d) degenerarea genetică „ante-literam” ale social-democraţiei italiene, craxismul şi căutarea unei „a treia căi”, e) sfârşitul regimurilor de „socialism real”.
   

   
   

   1. În martie 1944 Palmiro Togliatti, până atunci emigrat în Rusia şi vice-secretarul Internaţionalei comuniste, debarcă la Napoli. După trei zile ţine un discurs rămas în istorie ca cel al „cotiturii de la Salerno”. Ştie că jocurile sunt făcute şi ca Yalta va divide Europa în sfere de influenţă şi că Italia va cădea în cea occidentală. Se pregăteste deci pentru un lung război de tranşee în interiorul instituţiilor. Spune că „partidul nou” ar trebui să fie un partid de masă care va intra şi va accepta jocul democratic; care e pregătit să colaboreze cu toţi pentru a elibera ţara de trupele naziste şi de fascism. Problema instituţională va fi discutată la sfârşitul războiului. Partea partidului care se găseşte la nord şi luptă cu armele în mână impotriva nazi-fasciştilor, vede în schimb mişcarea partizană ca prologul revoluţiei sociale şi nu e de acord. Apoi înţelege că încercarea de a ieşi din colivia sferelor de influenţă cu puşca în mână ar echivala cu o inutilă baie de sânge (Grecia, puţin  timp după va confirma). PCI-ul deci va participa la guvernele de unitate naţională până când, în 1947, primul ministru Alcide De Gasperi – care e în acelaşi timp secretar al creştin democraţiei (DC) – la întoarcerea dintr-o călătorie în SUA va exclude comuniştii şi socialiştii din guvern. Urmează campanii electorale înflăcărate pentru primele alegeri locale şi parlamentare (1948). Acestea ultime vor fi frustrante pentru stângi şi DC-ul va obţine majoritatea absolută a voturilor.

   
   

   2. Dacă sensibilităţi diferite – de altfel naturale, într-un partid care racola atunci aproape 25% din voturi – au existat mereu în PCI, în 1962 al X-lea Congres le arată public cu o răsunătoare ciocnire de poziţii între dreapta partidului (Amendola, Napolitano) care propune crearea împreună cu socialiştii (care se îmbarcă într-o experienţă de guvernare cu DC-ul) şi poate cu social democratitii, a unui unic partid al muncii, şi stânga sa (Ingrao) care propune o mai strânsă colaborare a partidului cu ciocnirile sociale şi politice care încep să apară în ţară şi, prin intermediul acestora să se ajungă la coeziunea unui „bloc istoric” între muncitori, ţărani, artizani, studenţi şi intelectuali. Desigur linia centristă a lui Togliatti câştigă congresul dar această diviziune va condiţiona întreaga evoluţie succesivă a partidului.

   
   

   3. Prima critică publică a PCI-ului la aşa-zisul „socialism real” apare în 1964 şi poartă semnătura secretarului său naţional. Togliatti este în vacanţă la Yalta unde este prevăzută o întâlnire informală între conducătorii comunişti care îşi petrec vacanţele în zonă. Togliatti pregăteşte un document concis dar nu va avea timp să-l citească: e lovit de un ictus şi moare după trei zile. La Roma CC-ul reunit în mare grabă îl numeşte ca secretar pe Luigi Longo care, cu o mică delegaţie  pleacă imediat să ridice trupul neînsufleţit al predecesorului său. Citeşte documentul pregătit de Togliatti şi decide să-l publice integral în „L’Unita” în ziua următoare. Este vorba de 4 pagini A4. În primele trei pagini şi jumătate se vorbeşte de probleme internaţionale şi economice. Ultima jumătate înfruntă probleme de ordin intern al mişcării comuniste internaţionale şi spune clar conducătorilor comunişti ai partidelor aflate la putere că în ţările lor, cu costuri a mari eforturi şi sacrificii, au fost desigur construite nişte structuri de tip socialist. Dar şi ca conceptul de „democraţie socialistă” a fost abandonat pe stradă. Şi fără aceea nu era nici o speranţă de a merge  înainte. Apoi 1968 şi invazia Cehoslovaciei. Într-un comunicat, votat în unanimitate, direcţiunea PCI-ului apără Partidul Comunist cehoslovac şi îşi declară deschis „dezaprobarea”. Confirmă că orice partid e liber să-şi aleagă propria linie politică de care va răspunde în faţa propriilor militanţi şi a poporului. Poziţie care va fi repetată cu orice ocazie, de către reprezentaţii PCI-ului la toate întrunirile comuniste internaţionale. În 1981 delegatul PC-ului la al XXVI-lea congres al PCUS condamnă represiunile din Polonia şi intervenţia sovietică în Afganistan. Din partea sa, Enrico Berlinguer, care i-a succedat lui Longo la conducerea PCI-ului, într-o transmisiune televizată admite că ţările socialiste „au epuizat orice capacitate propulsivă de reinnoire”.

   
   

   4. Desigur criticile aduse de PCI „socialismului real” nu erau bazate pe reacţii emoţionale. Deja din anii 50 PCI-ul a iniţiat elaborarea unei coerente „căi italiene spre socialism”, axată pe lupte sociale şi bătălii parlamentare care să impună reforme de structură radicale sistemuui capitalist şi să îndrepte ţara, chiar dacă în mod relaitv lent şi gradual, către socialism. Căutând o „a treia cale” între social democraţie şi socialism de tip sovietic. În 1975 împeună cu Partidul Comunist spaniol şi un îndărătnic Partid Comunist francez (tot mai filosovietic sub conducerea lui Marchais) elaborează strategia „eurocomunismului” care, în 1976 şi alegerea secretarului Partidului Socialist italian a lui Bettino Craxi, care va anticipa cu anii degenerarea liberală a social-democraţiei, va începe să privească cu interes social–democraţiile nordice şi în mod special pe cea suedeză condusă de Olof Palme. Se începe a discuta dacă să ceară Internaţionalei Socialiste admiterea în organizaţie în calitate de observator.

   
   

   5. Căderea regimurilor socialiste din Europa de est este istoria de alaltăieri şi nu e acesta locul de a discuta despre aceasta. Ci de consecinţele pe care aceasta l-a avut în interiorul PCI-ului. În interiorul acelui PCI pe care îl ştim împărţit, de fapt daca nu de jure, în trei grupări diferite (dreapta, centru şi stânga) cu diferite sensibilităţi în sânul lor. Sfârşitul „socialismului real” a fost primit ca o eliberare şi sfârşitul unui echivoc. Din părţile mai moderate ca posibilitatea de a putea în sfârşit îmbrăţişa poziţii social-democratice mai mult sau mai puţin avansate. Din stânga ca ocazia de relansare a propunerii unui socialism libertar şi radical legat de luptele sociale şi de diferitele mişcări care au prins viaţă în societatea italiană (ecologişii, feminiştii, etc.). Este un fapt că în majoritatea de centru-dreapta a partidului a început să vehiculeze ideea că dacă nu ar mai exista comunismul nu ar mai avea sens a se numi comunişti, şi că era momentul de a crea o nouă formaţiune care ar fi axa unei viitoare agregări a stângii italiene. Aşa s-a propus desfiinţarea PCI-ului. A fost convocat un congres care printre lacrimi şi insulte, era bazat pe trei moţiuni. Prima, majoritară, care repetă poziţiile spuse mai sus. Cea de-a doua, a stângii, afirmă că numele, simbolurile şi identităţile sunt importante şi că era mândră să se numească comunistă din moment ce socotelile comuniştilor italieni cu „socialismul real” au fost încheiate, şi că în Italia comuniştii nu au făcut decât bine şi erau un partid popular, iubit şi respectat. A treia, a câtorva filosovietici de neclintit, era împotriva oricărei schimbări şi recunoştea Uniunea Sovietică singura formă de socialism victorios. Ştim toţi cum s-a sfârşit: rău!
      
      
      Giancarlo Bellini