Istoric: Partidul Alianța Socialistă

- 28 ianuarie 1990, membrilor Comitetului Central al Partidului Comunist Român le este interzisă participarea la Plenara CC al PCR şi, implicit, în mod tacit, activitatea PCR este interzisă;

- 16 noiembrie 1990, fostul prim ministru al României, Ilie VERDEŢ, reuşeşte să înfiinţeze Partidul Socialist al Muncii – partid continuator al Partidului Comunist Român;

- 09 februarie 1992, Partidului Socialist al Muncii îi este interzisă participarea la alegerile locale;

- 27 septembrie 1992, Partidul Socialist al Muncii participă la alegerile parlamentare şi obţine un număr de 18 locuri (13 deputaţi şi 5 senatori);

- Începând cu 1993, începe acţiunea de dezbinare a Partidului Socialist al Muncii prin înfiinţarea a 7 noi partide socialiste [(Partidul Socialist Român (PSR), Partidul Muncitoresc Român (PMR), Partidul Socialist (PS), Partidul Socialist Muncitoresc Român (PSMR), Partidul Socialist al Renaşterii Naţionale (PSRN), Partidul Socialist Unit (PSU), Partidul Stânga Unită (PSU)];

- 21 martie 2001, Ilie VERDEŢ, fostul preşedinte al PSM, a decedat;

- 3 iunie 2003, noul preşedinte al PSM, Ion SASU, hotărăşte dizolvarea Partidului Socialist al Muncii, aceptând fuziunea prin comasarea a acestuia de către partidul de guvernământ, din acea perioadă, PSD;

- 23 august 2003, membrii PSM se reorganizează şi reînfiinţează partidul sub denumirea Partidul Alianţa Socialistă, lor alăturându-li-se şi foşti membri ai PS, PSMR sau PSRN;

- 26 ianuarie 2004, Tribunalul Bucureşti legalizează înfiinţarea Partidului Alianţa Socialistă;

- 5 mai 2004, Partidul Alianţa Socialistă devine membru fondator al Partidului Stânga Europeană;

- 8 aprilie 2008, Partidul Alianţa Socialistă comasează prin absorţie Partidul Stânga Unită, care era format din Partidul Socialist Unit (PSU) şi Partidul Muncitoresc Român (PMR);

- 3 iulie 2010, Congresul extraordinar al Partidului Alianţa Socialistă a hotărât schimbarea denumirii în Partidul Comunist Român. Instanţele de judecată româneşti au respins această hotărâre. Dosarul a fost înaintat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului;

- Partidul Alianţa Socialistă, cu excepţia alegerilor parlamentare din 2008 când s-a impus obligativitatea achitării unor taxe în vederea acceptării candidaturilor, a participat la toate alegerile locale, parlamentare, europarlamentare şi la prezidenţialele din 2009.

joi, 26 decembrie 2013

REÎNTORCEREA CU FANFARE A CREŞTIN DEMOCRAŢILOR

Nu vreau să mor creştin-democrat” scria în plin regim DC un mare maestru al jurnalismului. Prin ghinionul lui aşa a murit şi mă tem că tot aşa trebuie să moară şi cei din generaţia mea, şi poate şi cei din urmatoarele. Voi fi înterebat: dar balena albă creştin democrata nu s-a dizolvat în dispreţul public pe vremurile „mâinilor curate”, cu secretarul său administrativ prins cu mâinile in sac şi cel politic care apărea în faţa judecătorilor din Milano cu balele la marginile gurii? Şi diaspora creştin-democrată nu s-a împraştiat în cele patru zării după cum ii dicta inima şi convenienţele? În micile partiduleţe de centru-drapta sau centru-stânga sau în cea care apărea atunci (analiza cât mai greşita!) armata Brancaleone berlusconiană. E aşa. Şi dacă este aşa, atunci, din ce se nasc temerile mele de vechi „stingist” niciodată căit? Deoarece în alte forme, poate şi mai insidiose, cea care a fost o balena albă s-a transformat in pasărea Phoenix şi renaşte din propria sa cenuşa. Să ne aşezam cu calm şi să analizăm cum s-a potut întimpla.
1.- Partidul democrat.
În ciudă a ceea ce aşteptau „parinţi nobili”, tentativa de a topi la rece cultura reformistă post-comunista cu cea a rămăşiţelor popularismului catolic, Olof Palme şi Leone XIII, a eşuat. Amalgamul nu a reuşit şi o nouă identitate nu s-a nascut: sufletul al centrului şi al dreptei al fostului PCI şi cel a stângii creştin-democrate au supravieţuit jucând de-a vaţ ascunselea şi privindu-se cu antipatie pentru a ascunde o lupta surdă intre ei. Şi deoarece stânga este un as când e vorba de a înşira înfrângeri, chiar fiind în majoritate, şi -a reuşit să pună, de duminica 8 decembrie, toata puterea în mâini moderate. Cum? Cu instrumentul ultra-democratic al alegerilor primare.
A practica libertate şi democraţie este corect şi frumos, dar este un joc care cere reguli precise: s-ar părea natural ca secretarul politic naţional al unui oarecare partid politic trebuie să fie ales de membrii acestuia dar, în schimb, „creierii aleşi” ai reformismului italian s-au lasat păcăliţi de către „doctori subţiri” al celeilalte parohii, stabilind ca secretarul naţional al PD-ului să fie ales de oricine s-ar prezenta la un sediu electoral, şi s-ar declara a fi un alegător al partidului şi ar plati 2 euro. Cel mai bun sistem de a se deschide la toate infiltrarile. A fost aşa că aproape 3 milioane de „presupuşi” alegători ai PD-ului au votat masiv (69,8%) pe tânărul primar din Firenze. Un mic încrezut ambiţios care nici măcar cu reformismul clasic nu are nimic de împărţit şi predică o politica liberală de tip vag „Blair-ian”. Din 8 decembrie majoritatea moştenitorilor a celui care a fost partidul lui Gramsci, Togliatti, Longo şi Berlinguer a pus la posturi de comandă pe Enrico Letta, primul ministru şi pe Matteo Renzi, secretar. Doi creştin-democraţi. Pentru a nu vorbi despre vice-prim ministu şi ministru de interne Alfano, care este un transfug berlusconian şi despre care vom vorbi mai târziu.
2.- Fostul Popor ale Libertăţilor.
Dl. Silvio Berlusconi, tot mai întunecat şi înrăutăţit, nu s-a mulţumit cu a se închide în caravanseraiul al (vechiului) noului său partid Forza Italia (bis), încojurat de căţei caniş, ulii, hiene si şerpoaice piton. Tot mai înfundat în populismul de extremă dreapta nu putea suporta mediatizarea concurenţei fără să recurgă la vreo stratagema care să-i dăruiască şi lui 30 de secunde de tub catodic şi, tot duminica 8 decembrie, a convocat adunarea naţională a cluburilor „Forza Silvio”. Nu se ştie sigur ce a fumat dar a aiurit vorbind de trei lovituri de stat organizate împotriva lui şi a imaginat un maxi-guvern compus din toate forţele parlamentare pentru a scrie o nouă lege electorală. Acum când Curtea Constituţională a casat fosta sa capodoperă.
La adunarea cluburilor, ca la exhumarea „Forza Italia” nu a luat parte patrula „belusconienilor diferiţi” conduşi de (iată-l!) Angelino Alfano care în aceasi zi, tot fatidicul 8 decembrie, s-au strâns căteva mii de oameni pentru a prezenta logo-ul noul-lui lor centru-dreapta. Convention ca la americani cu lumini, pitici şi balerine. Acestia, cum se autodeclară „berlusconienii diferiţi” , se proclamă moderaţii fostului PDL, şi nu alţii decât o bună parte a patrulei pe care fostul senator la timpul său a trimis-o la guvern şi a refuzat să o abandoneze când marele şef a trecut în opoziţie. Cu strigatul de „niciodata să nu lase ciolanul”, împreună cu şaizeci de parlamentari (rămăsiţe ale dreptei creştin-democrate şi vreo un vechi P2-ist de origine socialist-craxian) afirmă că au rămas la guvern pentru a fi „sentinela centru-dreptei” în interiorul său. Afirma că sunt infatuaţi de dragoste nebună pentru Berlusconi, chiar dacă nu este sigur că mr. Mediaset agrează tipul lor de iubire.
3.- Noua situaţie politică şi guvernul.
Enrico Letta, acum ca Berlusconi şi-a luat jucăriile şi a mers să joce pe uşa opoziţiei şi a rămas cu Alfano, vechiul său coleg a celei care fusese tineretul creştin democrat d’antan, a spus că guvernul este acum ma puternic: poate mai puţin numeric dar mai strâns legat. Dar probabil a fşcut socotelile înainte de sfârşitul mesei pentru ca prietenul său Renzi a fost ales în fruntea PD-ului cu o avalanşă de voturi şi avalanşele, de obicei, fac daune. Noul secretar al PD-ului va trebui să treacă la încasare în moneda cheltuibilă pentru a se lauda în faţa alegătorilor săi cu măsuri care, după miros, sunt la ani lumina distanţă de cele care în schimb vor să le ia „sentinelele” lui Alfano. Fără a aminti apoi că istoria ne învaţa cât de abili au fost creştin-democraţii în arta de a distila veninuri subtile şi de a-şi înfige cuţite între coaste.
Apoi există acel „băiat bun” care este Grillo care cu cei o suta şi ceva de parlamentari, una face şi o suta gândeste pentru a încâla lucrurile.
Mare este confuzia sub cer dar situaţia nu este optima. Ţara continua să se zbata într-o criză de dimensiuni terorizante care devorează venituri şi locuri de muncă, centrul european de statistică ne spune că o treime a populaţiei este la limita sărăciei şi cizma întreagă este traversată de flăcări de proteste, câteodată spontane, deseori manevrate de mafie şi extrema dreapta.
Nu ne rămâne decât să plângem.


Giancarlo Bellini

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu