Nu
vreau să mor creştin-democrat” scria în plin regim DC un mare
maestru al jurnalismului. Prin ghinionul lui aşa a murit şi mă tem
că tot aşa trebuie să moară şi cei din generaţia mea, şi poate
şi cei din urmatoarele. Voi fi înterebat: dar balena albă creştin
democrata nu s-a dizolvat în dispreţul public pe vremurile
„mâinilor curate”, cu secretarul său administrativ prins cu
mâinile in sac şi cel politic care apărea în faţa judecătorilor
din Milano cu balele la marginile gurii? Şi diaspora
creştin-democrată nu s-a împraştiat în cele patru zării după
cum ii dicta inima şi convenienţele? În micile partiduleţe de
centru-drapta sau centru-stânga sau în cea care apărea atunci
(analiza cât mai greşita!) armata Brancaleone berlusconiană. E
aşa. Şi dacă este aşa, atunci, din ce se nasc temerile mele de
vechi „stingist” niciodată căit? Deoarece în alte forme, poate
şi mai insidiose, cea care a fost o balena albă s-a transformat in
pasărea Phoenix şi renaşte din propria sa cenuşa. Să ne aşezam
cu calm şi să analizăm cum s-a potut întimpla.
1.- Partidul
democrat.
În
ciudă a ceea ce aşteptau „parinţi nobili”, tentativa de a topi
la rece cultura reformistă post-comunista cu cea a rămăşiţelor
popularismului catolic, Olof Palme şi Leone XIII, a eşuat.
Amalgamul nu a reuşit şi o nouă identitate nu s-a nascut: sufletul
al centrului şi al dreptei al fostului PCI şi cel a stângii
creştin-democrate au supravieţuit jucând de-a vaţ ascunselea şi
privindu-se cu antipatie pentru a ascunde o lupta surdă intre ei. Şi
deoarece stânga este un as când e vorba de a înşira înfrângeri,
chiar fiind în majoritate, şi -a reuşit să pună, de duminica 8
decembrie, toata puterea în mâini moderate. Cum? Cu instrumentul
ultra-democratic al alegerilor primare.
A
practica libertate şi democraţie este corect şi frumos, dar este
un joc care cere reguli precise: s-ar părea natural ca secretarul
politic naţional al unui oarecare partid politic trebuie să fie
ales de membrii acestuia dar, în schimb, „creierii aleşi” ai
reformismului italian s-au lasat păcăliţi de către „doctori
subţiri” al celeilalte parohii, stabilind ca secretarul naţional
al PD-ului să fie ales de oricine s-ar prezenta la un sediu
electoral, şi s-ar declara a fi un alegător al partidului şi ar
plati 2 euro. Cel mai bun sistem de a se deschide la toate
infiltrarile. A fost aşa că aproape 3 milioane de „presupuşi”
alegători ai PD-ului au votat masiv (69,8%) pe tânărul primar din
Firenze. Un mic încrezut ambiţios care nici măcar cu reformismul
clasic nu are nimic de împărţit şi predică o politica liberală
de tip vag „Blair-ian”. Din 8 decembrie majoritatea
moştenitorilor a celui care a fost partidul lui Gramsci, Togliatti,
Longo şi Berlinguer a pus la posturi de comandă pe Enrico Letta,
primul ministru şi pe Matteo Renzi, secretar. Doi creştin-democraţi.
Pentru a nu vorbi despre vice-prim ministu şi ministru de interne
Alfano, care este un transfug berlusconian şi despre care vom vorbi
mai târziu.
2.- Fostul
Popor ale Libertăţilor.
Dl.
Silvio Berlusconi, tot mai întunecat şi înrăutăţit, nu s-a
mulţumit cu a se închide în caravanseraiul al (vechiului)
noului său partid Forza Italia (bis), încojurat de căţei caniş,
ulii, hiene si şerpoaice piton. Tot mai înfundat în populismul de
extremă dreapta nu putea suporta mediatizarea concurenţei fără să
recurgă la vreo stratagema care să-i dăruiască şi lui 30 de
secunde de tub catodic şi, tot duminica 8 decembrie, a convocat
adunarea naţională a cluburilor „Forza Silvio”. Nu se ştie
sigur ce a fumat dar a aiurit vorbind de trei lovituri de stat
organizate împotriva lui şi a imaginat un maxi-guvern compus din
toate forţele parlamentare pentru a scrie o nouă lege electorală.
Acum când Curtea Constituţională a casat fosta sa capodoperă.
La
adunarea cluburilor, ca la exhumarea „Forza Italia” nu a luat
parte patrula „belusconienilor diferiţi” conduşi de (iată-l!)
Angelino Alfano care în aceasi zi, tot fatidicul 8 decembrie, s-au
strâns căteva mii de oameni pentru a prezenta logo-ul noul-lui lor
centru-dreapta. Convention ca la americani cu lumini, pitici şi
balerine. Acestia, cum se autodeclară „berlusconienii diferiţi”
, se proclamă moderaţii fostului PDL, şi nu alţii decât o bună
parte a patrulei pe care fostul senator la timpul său a trimis-o la
guvern şi a refuzat să o abandoneze când marele şef a trecut în
opoziţie. Cu strigatul de „niciodata să nu lase ciolanul”,
împreună cu şaizeci de parlamentari (rămăsiţe ale dreptei
creştin-democrate şi vreo un vechi P2-ist de origine
socialist-craxian) afirmă că au rămas la guvern pentru a fi
„sentinela centru-dreptei” în interiorul său. Afirma că sunt
infatuaţi de dragoste nebună pentru Berlusconi, chiar dacă nu este
sigur că mr. Mediaset agrează tipul lor de iubire.
3.- Noua
situaţie politică şi guvernul.
Enrico
Letta, acum ca Berlusconi şi-a luat jucăriile şi a mers să joce
pe uşa opoziţiei şi a rămas cu Alfano, vechiul său coleg a celei
care fusese tineretul creştin democrat d’antan,
a spus că guvernul este acum ma puternic: poate mai puţin numeric
dar mai strâns legat. Dar probabil a fşcut socotelile înainte de
sfârşitul mesei pentru ca prietenul său Renzi a fost ales în
fruntea PD-ului cu o avalanşă de voturi şi avalanşele, de obicei,
fac daune. Noul secretar al PD-ului va trebui să treacă la încasare
în moneda cheltuibilă pentru a se lauda în faţa alegătorilor săi
cu măsuri care, după miros, sunt la ani lumina distanţă de cele
care în schimb vor să le ia „sentinelele” lui Alfano. Fără a
aminti apoi că istoria ne învaţa cât de abili au fost
creştin-democraţii în arta de a distila veninuri subtile şi de
a-şi înfige cuţite între coaste.
Apoi
există acel „băiat bun” care este Grillo care cu cei o suta şi
ceva de parlamentari, una face şi o suta gândeste pentru a încâla
lucrurile.
Mare
este confuzia sub cer dar situaţia nu este optima. Ţara continua să
se zbata într-o criză de dimensiuni terorizante care devorează
venituri şi locuri de muncă, centrul european de statistică ne
spune că o treime a populaţiei este la limita sărăciei şi cizma
întreagă este traversată de flăcări de proteste, câteodată
spontane, deseori manevrate de mafie şi extrema dreapta.
Nu ne
rămâne decât să plângem.
Giancarlo
Bellini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu