SĂRBĂTOARE? CARE SĂRBĂTOARE?

Chicago, începutul lui mai 1886. Poliţia naţiunii care are în constituţie „dreptul la fericire”, trage asupra muncitorilor. Ulterior justiţia sa completeză opera spânzurând patru sindicalişti şi patru anarhişti pentru că au organizat ceea ce va fi denumită „revolta din Haymarket”. Aşa s-a născut recurenţa de 1 mai. Timpuri trecute, aţi spune. Chiar în secolul XIX. Şi apoi în statul capitalist prin excelenţa.

Mai aproape de noi: 1 mai 1947. Banda lui Salvatore Giuliano, plătită de mafie şi de către latifundiari, trage asupra ţăranilor şi muncitorilor reuniţi în localitatea Portella delle Ginestre (Sicilia, Italia). Şi aceasta a fost în secolul trecut. Lista este lungă şi sângele vărsat este mult. De la începutul istoriei sale, capitalismul a comis atâtea crime pentru care ar fi necesară o memorie de elefant şi râuri de cerneală pentru a le putea lista, cel puţin o parte.

Azi metodele sunt mai rafinate: se trage mai puţin şi se pune puterea în mâinile finanţiştilor. Se economiseşte plumbul şi se câştigă în eficienţă. Pentru că nici plumbul nu a împiedicat ca drepturile muncii să avanseze şi în tările capitaliste şi că o acceptabilă „civilizaţie a muncii” să fi fost instaurată.

Cu noile sisteme nu se omoară pe nimeni (cel mult se distribuie răsunătoare bătai pe spinarea protestatarilor) şi se condamnă la a muri de foame. Pentru că despre altceva nu se poate vorbi când în multe ţări ale civilizatei Europa şomajul ajunge la 45,8% (date BCE) şi consumurile alimentare scad cu 4% în câteva luni.

Azi este 1 mai. Sărbătoarea unei munci care scade văzând cu ochii ca unităţi angajate şi ca drepturi, reducând şi puţinul, în marea lui majoritate, [lumpen]proletariat care rămâne la o continuă situaţie precară şi cu salarii mici. Clicile neoliberale care formal guvernează o bună parte a lumii făcând praf democraţia şi drepturile pe care aceasta le implică, taie pe viu în cheltuielile sociale, apasă cu taxe şi impozite deja redusele venituri din muncă.

Este puţin de sărbătorit, oameni buni. Excursiile în afara oraşului, grătarele la aer deschis sunt şi aceasta din secolul trecut, de când munca avea centralitatea în sânul comunităţilor naţionale şi economiile nu erau încă făcute dezastru, sau chiar distruse. Azi, când nu ne mai rămân decât ochii să plângem, mai este doar de luptat. De a da picoare în fund finanţiştilor şi siniştrilor săi reprezentanţi. Şi apoi să recostruim.

Trăiască 1 mai de luptă!

GCB