ITALIA: NAPOLITANO SPRIJINA “MAREA INŢELEGERE”

După peste 45 zile de la alegeri Italia nu are încă un guvern şi nu se știe dacă va ajunge să-l formeze. Mandatul presidenţial este la scadenţa şi la urmatorul 18 aprilie (dată nefastă pentru stânga!) (1) vor începe în Parlament votările pentru noul preşedinte. Criza economică muşcă fără milă, şomerii şi mici intreprinzători în necaz continuă să se sinucidă din disperare. Partidele enunţă propunerile lor şi este un dialog între surzi.

Pentru a caută soluţii pentru această comedie a absurdului, Preşedintele Napolitano, luând parte la comemorarea unui exponent al vechiului PCI, a sugerat într-un mod destul de deschis o mare coaliţie intre PD şi PDL cu o eventuală garnitura a centriştilor lui Monti. Preşedinterle a reevocat politica „compromisului istoric” lansată în 1973 de secretarul comunist Enrico Berlinguer şi repede preluată de Aldo Moro. A lăudat curajul formarii, în 1976, primului guvern de „solidarietate naţională” (un monocolor creştin-democrat cu abţinerea a comuniştilor, socialiştilor, social-democraţilor, a repubicanilor şi liberalilor) şi, în 1978, după răpirea lui Moro de către brigazilor roşii, cu votul favorabil şi al acestor partide.

Este de înţeles dorinţa Presedintelui de a da un guvern ţării aşa cum este nostagia sa pentru ceea politica, fiind unul din suştinători cei mai aprigi ai acesteia. Dar situaţia politică şi istorică sunt diferite. Prea diferite pentru a o putea propune în anul de dizgraţie 2013. Nu făra dreptate în Italia cineva a scris că dacă atunci era vorba de un „compromis istoric” a-l propune din nou în zilele noaste ar fi un „comprimis anti-istoric”. In primis pentru miscărilor politice în joc: DC-ul şi PCI-ul erau mari partide populare, susținuţi de idealuri care mișcau munţi din loc. PDL-ul este un partid de plastic, proprietate exclusivă a cavalerului Silvio Berlusconi, gata pentru orice răsturnare le linie poitică care să aibă ca final interesul „stăpânului”; PD-ul care, în schimb, este încă o mişcare de oameni, este din păcate un partid fără indentitate, complet incapabil de un avânt ideal. Cât despre persoane, dacă Bersani faţă de Berlinguer este ca Muntele Alb în faţă Everestului, Berlusconi faţă de Moro cu greu ajunge la Zabresky Point. Şi asta datorită doar vicleniei sale.

Dacă este bine ca Bersani şi Berlusconi se întâlnescă pentru a discuta despre noul locuitor al Quirinale şi despre reformele instituţionale care privesc casa comuna, a forma un guvern împreună ar fi vătămător. Pentru ţară, în primul rând – care ar avea nevoie de o scimbare radicală de politică economică şi europeană – şi, probabil, şi pentru partidelor lor.

Nu este rău să amintim, mai ales PD-ului care continuă să se declare de centru-stânga, cum cu politică de „solidarietate naţională”, începuse parabola decrescătoare a defunctului PCI. La bun înţelegător...

1. În 18 aprilie 1948, la primele alegeri parlamentare după fascism, stânga a suferit prima sa mare infrângere: DC-ul a primit majoritatea absolută a voturile.

Giancarlo Bellini