EUROPA VIRTUALĂ

Personal mă simt european şi europenist. Dar această Europa nu-mi place. Câteodată mă întreb dacă acest tip de UE nu este mai bine să o pierdem decât să o găsim. Daca ar fi doar un fapt personal ar fi un lucru fără importanţă: pentru marile numere nu aş fi decât un grăunte de praf care hoinăreşte prin aer. Dar văd că am o companie bună şi că grăunţele nemulţumite au devenit aşa numeroase că au format un nor care acoperă o bună parte din cerul Uniunii. Şi aceasta, algizilor birocraţi de la Bruxelles şi guvernanţilor diverselor ţări, ar trebui să le pună câte un semn de întrebare.

Uniunea Europeană nu era la timpul său născută sprijinită de mari speranţe şi un amplu consens popular? Nu au legitimat cetăţenii săi existenţa sa votând în mod masiv primele parlamente de la Strabourg, care printre altele nu aveau atunci (dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult) vreo putere efectivă? Şi atunci de ce atâta nemulţumire? Ne-am trezit într-o dimineaţă cu faţa la perete? Am înebunit dintr-o dată? Din ce cauză misterioasă stafia întunecată a nemulţumirii bântuie pe zidurile cetăţii europene? Simplu, pentru că zidurile sunt virtuale şi cetatea europeană nu există.

Prin aceste ziduri virtuale nu le-a fost greu rechinilor marii finanţe se penetrerze în sistemul economic al Uniunii inexistente, pentru a se îmbogăţi otrăvindu-l şi chemând la putere cele mai jalnice drepte ale ultimelor treizeci de ani. Care ascultătoare s-au închinat în faţa zeului ban, şi acesta virtual.

În zilele trecute BCE-ul ne-a informat că în eurozonă şomajul a ajuns cota nesustenabilă de 45,8%. Dar şi acestea sunt date virtuale, pentru că instituţiile de statistică a unor ţări corectează datele spunând că, de fapt şomeri sunt mai mulţi. Că există o armată de demoralizaţi care au renunţat în a mai căuta de muncă şi nu sunt înscrişi în listele celor care caută de lucru. Şi astea nu sunt cifre virtuale: sunt femei şi bărbaţi care trăiesc drama unei existenţe precare pentru că o dată cu criza economică, protecţia socială s-a redus. Şi nici democraţia nu se bucură de sănătate.

Toate acestea sunt fructul amar al poiticilor liberale, a egoismelor naţionale, dar şi a renunţării la proiectul unei federaţii europene care să fie cu adevărat o cetate de necucerit pentru bandiţii aducători de noi barbarii.

Este necesară ca politica – politica bună – să-şi reia rolul de conducere, să lase de o parte fricile şi să parieze pe o federalizare rapidă. Care să fie deschisă şi să tindă a deschide uşile până la graniţele sale geografice naturale.

Să alunge negustorii din templu şi să ne facă orgolioşi de a fi fiii şi cetăţenii „mamei Europa”.

Jaco

NOBEL

Atenţie la acest nume: Akira Amari. Dacă lucrurile vor continua să meargă tot aşa, peste câteva ani riscăm să-l găsim laureat premiu Nobel pentru economie.

La chestii economice domnul Amari ar trebui să se priceapă, din moment ce în Imperiul Soarelui Răsare este ministrul economiei. Nu ştim care, la el acasă, sunt meritele sale dar, la noi acasă, în Europa, cel puţin unul a demonstrat că-l are: cel al sincerităţii.

Intervenind, poate din prudenţă cu un mesaj video, la o convenţie economică organizată de Fundaţiei Italia-Japonia şi de Ambasada acele Ţari, a destăinuit că a găsit un sistem infailabil pentru a asana bilanţurile statelor, dezastrate de această deja infinită criză a sistemului capitalist.

Cum? Nu umanizând sistemul sau schimbându-l de tot dar pariind pe ştinţă care, după cum ştim, face paşi de uriaş. „Folosind celulele IPS” a spus „care demonstrază că pot înlocui celulele şi organelor deteriorate, şi cu ajutorul noilor medicamente” va fi posibil a garanta sănătatea cetăţenilor până la adânci bătrâneţi, mărind speranţa lor de viaţă. Şi deci va fi posibil, nu doar a lungi vârsta de lucru dar a elimina cu totul instituţiile de pensii, care atât de mult vătămează visteriilor statelor.

Ura! Să ne pregătim să crăpăm de oboseală în jurul vârstei de 150 de ani în picioare în faţa frezei sau lipiţi de birou şi să fim inlocuiţi de sprinteni de optzeci de ani care-şi asteaptă rândul.

Şi tinerii, aşa neexperimentaţi şi exigenţi? Să trăiască cu banii de buzunar de la părinţi, ajutându-i în aşteptarea lor – în caz că le-ar veni ideea să protesteze – cu robuste masaje ale bătelor pe spinare.

Acesta a fost mereu visul „domniilor lor”: acela de a ne stoarce ca pe nişte portocale până la ultima picătută şi apoi să nu arunce nici macar coja. Acum o spun deschis şi fără ruşine.

Dar dacă roata s-ar invârti? Să stea linistit onorabilul ministru: chiar dacă este tânăr nu-l vom lasă şomer. Un post la mină ii este garantat. Pentru toata viaţa.

Jaco.