Personal mă
simt european şi europenist. Dar această
Europa nu-mi
place. Câteodată mă întreb dacă acest tip de UE nu este mai bine
să o pierdem decât să o găsim. Daca ar fi doar un fapt personal
ar fi un lucru fără importanţă: pentru marile numere nu aş fi
decât un grăunte de praf care hoinăreşte prin aer. Dar văd că
am o companie bună şi că grăunţele nemulţumite au devenit aşa
numeroase că au format un nor care acoperă o bună parte din cerul
Uniunii. Şi aceasta, algizilor birocraţi de la Bruxelles şi
guvernanţilor diverselor ţări, ar trebui să le pună câte un
semn de întrebare.
Uniunea
Europeană nu era la timpul său născută sprijinită de mari
speranţe şi un amplu consens popular? Nu au legitimat cetăţenii
săi existenţa sa votând în mod masiv primele parlamente de la
Strabourg, care printre altele nu aveau atunci (dar lucrurile nu s-au
schimbat prea mult) vreo putere efectivă? Şi atunci de ce atâta
nemulţumire? Ne-am trezit într-o dimineaţă cu faţa la perete? Am
înebunit dintr-o dată? Din ce cauză misterioasă stafia întunecată
a nemulţumirii bântuie pe zidurile cetăţii europene? Simplu,
pentru că zidurile sunt virtuale şi cetatea europeană nu există.
Prin aceste ziduri virtuale nu
le-a fost greu rechinilor marii finanţe se penetrerze în sistemul
economic al Uniunii inexistente, pentru a se îmbogăţi otrăvindu-l
şi chemând la putere cele mai jalnice drepte ale ultimelor treizeci
de ani. Care ascultătoare s-au închinat în faţa zeului ban, şi
acesta virtual.
În zilele trecute BCE-ul ne-a
informat că în eurozonă şomajul a ajuns cota nesustenabilă de
45,8%. Dar şi acestea sunt date virtuale, pentru că instituţiile
de statistică a unor ţări corectează datele spunând că, de fapt
şomeri sunt mai mulţi. Că există o armată de demoralizaţi care
au renunţat în a mai căuta de muncă şi nu sunt înscrişi în
listele celor care caută de lucru. Şi astea nu sunt cifre virtuale:
sunt femei şi bărbaţi care trăiesc drama unei existenţe precare
pentru că o dată cu criza economică, protecţia socială s-a
redus. Şi nici democraţia nu se bucură de sănătate.
Toate acestea sunt fructul amar
al poiticilor liberale, a egoismelor naţionale, dar şi a renunţării
la proiectul unei federaţii europene care să fie cu adevărat o
cetate de necucerit pentru bandiţii aducători de noi barbarii.
Este necesară ca politica –
politica bună – să-şi reia rolul de conducere, să lase de o
parte fricile şi să parieze pe o federalizare rapidă. Care să fie
deschisă şi să tindă a deschide uşile până la graniţele sale
geografice naturale.
Să alunge negustorii din templu
şi să ne facă orgolioşi de a fi fiii şi cetăţenii „mamei
Europa”.
Jaco
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu