ITALIENII LA VOT

 

Cum vrea tradiţia care extinde operaţiunile de votare în zilele de duminică şi luni dimineaţă, în urmatoarele 24 şi 25 februarie italieni vor fi chemaţi la urne. Decizia pe care vor fi nevoiţi să o ia este una din cele epocale: a alege între continuitatea actualei politici liberale după cum propun dreptele – fie cea bădărană şi un pic ridicolă a lui Berlusconi şi a aliaţilor săi, fie cea curată şi respectabilă a profesorului Monti – sau a incerca să o tempereze puţin, dupa cum propune coaliţia de centru-stânga. Stânga, din păcate, reprezintă un caz aparte.

Ironizati personal de întreaga Europă, Berlusconi şi guvernul său au fost constrânşi să-şi dea demisia în urma cu un an în faţa diferenţialului – devenit de nesuştinut – între titlurile datoriei publice italiene şi cea germană. Cu o manevră neobisnuită, chiar dacă din punct de vedere constituţional corectă, preşedintele Napolitano se străduise pentru formarea unui guvern tehnocrat prezidiat de profesorul Monti, fost comisar european pentru concurenţă.

Dacă putem exprima o părere, putem spune că, din punct de vedere social, italienii sunt căzuţi din tigaie în jar. Guvernul Monti – după cum se laudă titularul său – ar fi probabil salvat Italia de căderea în prăpastie, dar terapia sa de şoc a produs o măcelărie socială. Despre aceasta ştiu ceva muncitorii, lipsiţi de drepturile fondamentale, pensionarii şi viitorii pensionarii, şi mai ales cele 350.000 de persoane pe care reforma pensiilor domnei Fornero riscă să le lase cu venitul pe zero, fără muncă şi fără pensie.

A explica bizantinismul legii electorale italiene, votată de centru-dreapta cu două legislaturi în urma pentru a evita o victorie completă a adversarilor, nu este simplu. Pentru a fi cât mai concişi vom spune că premiile de majoritate şi pragurile minime pentru eligibilitate sunt diferite între Camera Deputaţilor şi Senatul Republicii. Fapt care implică posibilitatea, nu intru totul abstractă, ca în cele două camere pot fi alese două majorităţi diferite şi alternative.

Dar să aruncăm o privire spre forţele politice: dacă, că de obicei, multe sunt partidele şi partiduleţe care şi-au prezentat simbolurile, aceştia vor fi pâna la urmă regrupaţi în cinci poluri. Să le examinam pe scurt.

1) Cel de centru-dreapta e format din partidul personal a lui Berlusconi, PDL şi diverşi săi aliaţi. La centru-nord PDL-ul este coalizat cu un grup de foşti fascişti din „La Destra”, și s-au autotitulat, instrumentalizând imnul naţional, „Fratelli d’Italia”, o miriadă de partiduleţe care aduc puţine, indispensabiile voturi (şi mănâncă multi banii cu rambursările cheltuielilor electorale) şi Liga Nord al senatorului Bossi şi a fostului ministru de interne Maroni. La sud, unde probabil Liga Nord ar fi scuipată din cauza politicilor sale anti-meridionaliste, ea este înlocuită de câteva partide locale. Coaliţia este cotată în jur de 26%.

2) Cel de centru (care în definitiv este dreapta respectabilă) este axat pe rezidurile dreptei creştindemocrată (USD) şi post-fascistii, curăţaţi în maşina de spălat pentru a fi comestibili, al FLI a lui Gianfranco Fini, actual preşedinte al Cemerei. Lor li se adaugă lista personală a profesorului Monti, care a prins gustul guvernarii şi vrea să continue, compusă din intreprinzători, tehnocraţi şi catolici de genuri diferite. Sondajele ii atribuie o cota de 16%.

3) Polul de centru-stânga se învârte în jurul PD-ului (tentativa nereusită de a topi intr-un singur partid cultura socialdemocratică cu popularismul catolic) care il are ca aliat mai mic pe „Sinistra, ecologia e liberta” a guvernatorului regiunii Puglia Nichi Vendola născută dintr-o scindare a „Rifondazione Comunista”, la care se uneşte restul vechiului Partid Socialist. Coaliţia este cotată la 36%, suficient pentru a câstiga premiul majoritar (55% din fotolii) la Camera Deputaţilor dar este incert la loteria Senatului, a cărui premiu de majoritate se atribuie pe bază regională.

4) „Movimento 5 stelle” nu se poate încadra în obişnuitele categorii politice fiind o forţă pur „contra”. Împotriva castei politice, a Europei şi al euro, împotriva sindicatelor şi organizaţiilor intreprizatorilor. Şi, desigur, împotriva taxelor. Trage cu ochiul unei părţi a alagatorilor vag de stânga mai puţin policitizaţi şi fasciştilor din „casa Pound”. Este născută şi crescută pe reţea şi fondatorul său, actorul genovez Beppe Grillo, când se prezintă în pieţe, este un meseriaş foarte bun. Populismul său va primi cu siguranţă voturile (şi sunt multe!) nemulţumiţilor partidelor tradiţionale şi va duce în Parlament un robust grup de aleşi (sondajele zic 13%). Ce vor face, în acest moment nu este clar. Probabil această mişcare va fi o cometă in trecere pe cerul politicii, aşa cum au fost la timpul lor alte mişcari similare. Dar un lucru este cert: va fi un factor de instabilitate.

5) Discursul despre stânga ar fi foarte lung şi, din puterea lucrurilor, ar trebui să fie foarte critic şi nu se poate încadra în limitele acestui articol. Cu privire la alegeri este de ajuns de spus că sub sigla „Rivoluzione Civile” s-au grupat într-o mare grabă, în jurul unui magistrat anti-mafia, personalitaţi a societăţii civile, remaşiţele verzilor şi comunistii ambelor parohii: „Rifondazione Comunista” şi „Comunisti Italiani”. Sondajele sunt în concordanţă cu atribuirea coaliţiei în jur de 5% din voturi. Dacă va fi aşa, va avea atunci meritul de a readuce vocea stângii în sălile Parlamentului.

Pe alegerile italiene şi programele diferitelor coaliţii, vom reveni cu un următor articol când vor fi cunoscute ultimele sondaje publicabile.

Giancarlo Bellini