Desfiintarea Partidului Comunist Italian(PCI) - scurt istoric

5. Parcursul PCI-ului către desfiinţarea sa este lung şi trebuie încadrat istoric ţinându-se cont de particularităţile acestui partid. De societatea în care a trebuit să acţioneze, începând cu cel de-al doile război mondial. Reparcurgând succint istoria PCI-ului din 1944 până în 1991 se pot determina câteva puncte cruciale: a) întoarcerea lui Togliatti în partea eliberată a Italiei, b) apariţia în public ale diferitelor sensibilităţi interne ale partidului, c) progresiva sa îndepărtare de tipul sovietic de socialism, d) degenerarea genetică „ante-literam” ale social-democraţiei italiene, craxismul şi căutarea unei „a treia căi”, e) sfârşitul regimurilor de „socialism real”.
   

   
   

   1. În martie 1944 Palmiro Togliatti, până atunci emigrat în Rusia şi vice-secretarul Internaţionalei comuniste, debarcă la Napoli. După trei zile ţine un discurs rămas în istorie ca cel al „cotiturii de la Salerno”. Ştie că jocurile sunt făcute şi ca Yalta va divide Europa în sfere de influenţă şi că Italia va cădea în cea occidentală. Se pregăteste deci pentru un lung război de tranşee în interiorul instituţiilor. Spune că „partidul nou” ar trebui să fie un partid de masă care va intra şi va accepta jocul democratic; care e pregătit să colaboreze cu toţi pentru a elibera ţara de trupele naziste şi de fascism. Problema instituţională va fi discutată la sfârşitul războiului. Partea partidului care se găseşte la nord şi luptă cu armele în mână impotriva nazi-fasciştilor, vede în schimb mişcarea partizană ca prologul revoluţiei sociale şi nu e de acord. Apoi înţelege că încercarea de a ieşi din colivia sferelor de influenţă cu puşca în mână ar echivala cu o inutilă baie de sânge (Grecia, puţin  timp după va confirma). PCI-ul deci va participa la guvernele de unitate naţională până când, în 1947, primul ministru Alcide De Gasperi – care e în acelaşi timp secretar al creştin democraţiei (DC) – la întoarcerea dintr-o călătorie în SUA va exclude comuniştii şi socialiştii din guvern. Urmează campanii electorale înflăcărate pentru primele alegeri locale şi parlamentare (1948). Acestea ultime vor fi frustrante pentru stângi şi DC-ul va obţine majoritatea absolută a voturilor.

   
   

   2. Dacă sensibilităţi diferite – de altfel naturale, într-un partid care racola atunci aproape 25% din voturi – au existat mereu în PCI, în 1962 al X-lea Congres le arată public cu o răsunătoare ciocnire de poziţii între dreapta partidului (Amendola, Napolitano) care propune crearea împreună cu socialiştii (care se îmbarcă într-o experienţă de guvernare cu DC-ul) şi poate cu social democratitii, a unui unic partid al muncii, şi stânga sa (Ingrao) care propune o mai strânsă colaborare a partidului cu ciocnirile sociale şi politice care încep să apară în ţară şi, prin intermediul acestora să se ajungă la coeziunea unui „bloc istoric” între muncitori, ţărani, artizani, studenţi şi intelectuali. Desigur linia centristă a lui Togliatti câştigă congresul dar această diviziune va condiţiona întreaga evoluţie succesivă a partidului.

   
   

   3. Prima critică publică a PCI-ului la aşa-zisul „socialism real” apare în 1964 şi poartă semnătura secretarului său naţional. Togliatti este în vacanţă la Yalta unde este prevăzută o întâlnire informală între conducătorii comunişti care îşi petrec vacanţele în zonă. Togliatti pregăteşte un document concis dar nu va avea timp să-l citească: e lovit de un ictus şi moare după trei zile. La Roma CC-ul reunit în mare grabă îl numeşte ca secretar pe Luigi Longo care, cu o mică delegaţie  pleacă imediat să ridice trupul neînsufleţit al predecesorului său. Citeşte documentul pregătit de Togliatti şi decide să-l publice integral în „L’Unita” în ziua următoare. Este vorba de 4 pagini A4. În primele trei pagini şi jumătate se vorbeşte de probleme internaţionale şi economice. Ultima jumătate înfruntă probleme de ordin intern al mişcării comuniste internaţionale şi spune clar conducătorilor comunişti ai partidelor aflate la putere că în ţările lor, cu costuri a mari eforturi şi sacrificii, au fost desigur construite nişte structuri de tip socialist. Dar şi ca conceptul de „democraţie socialistă” a fost abandonat pe stradă. Şi fără aceea nu era nici o speranţă de a merge  înainte. Apoi 1968 şi invazia Cehoslovaciei. Într-un comunicat, votat în unanimitate, direcţiunea PCI-ului apără Partidul Comunist cehoslovac şi îşi declară deschis „dezaprobarea”. Confirmă că orice partid e liber să-şi aleagă propria linie politică de care va răspunde în faţa propriilor militanţi şi a poporului. Poziţie care va fi repetată cu orice ocazie, de către reprezentaţii PCI-ului la toate întrunirile comuniste internaţionale. În 1981 delegatul PC-ului la al XXVI-lea congres al PCUS condamnă represiunile din Polonia şi intervenţia sovietică în Afganistan. Din partea sa, Enrico Berlinguer, care i-a succedat lui Longo la conducerea PCI-ului, într-o transmisiune televizată admite că ţările socialiste „au epuizat orice capacitate propulsivă de reinnoire”.

   
   

   4. Desigur criticile aduse de PCI „socialismului real” nu erau bazate pe reacţii emoţionale. Deja din anii 50 PCI-ul a iniţiat elaborarea unei coerente „căi italiene spre socialism”, axată pe lupte sociale şi bătălii parlamentare care să impună reforme de structură radicale sistemuui capitalist şi să îndrepte ţara, chiar dacă în mod relaitv lent şi gradual, către socialism. Căutând o „a treia cale” între social democraţie şi socialism de tip sovietic. În 1975 împeună cu Partidul Comunist spaniol şi un îndărătnic Partid Comunist francez (tot mai filosovietic sub conducerea lui Marchais) elaborează strategia „eurocomunismului” care, în 1976 şi alegerea secretarului Partidului Socialist italian a lui Bettino Craxi, care va anticipa cu anii degenerarea liberală a social-democraţiei, va începe să privească cu interes social–democraţiile nordice şi în mod special pe cea suedeză condusă de Olof Palme. Se începe a discuta dacă să ceară Internaţionalei Socialiste admiterea în organizaţie în calitate de observator.

   
   

   5. Căderea regimurilor socialiste din Europa de est este istoria de alaltăieri şi nu e acesta locul de a discuta despre aceasta. Ci de consecinţele pe care aceasta l-a avut în interiorul PCI-ului. În interiorul acelui PCI pe care îl ştim împărţit, de fapt daca nu de jure, în trei grupări diferite (dreapta, centru şi stânga) cu diferite sensibilităţi în sânul lor. Sfârşitul „socialismului real” a fost primit ca o eliberare şi sfârşitul unui echivoc. Din părţile mai moderate ca posibilitatea de a putea în sfârşit îmbrăţişa poziţii social-democratice mai mult sau mai puţin avansate. Din stânga ca ocazia de relansare a propunerii unui socialism libertar şi radical legat de luptele sociale şi de diferitele mişcări care au prins viaţă în societatea italiană (ecologişii, feminiştii, etc.). Este un fapt că în majoritatea de centru-dreapta a partidului a început să vehiculeze ideea că dacă nu ar mai exista comunismul nu ar mai avea sens a se numi comunişti, şi că era momentul de a crea o nouă formaţiune care ar fi axa unei viitoare agregări a stângii italiene. Aşa s-a propus desfiinţarea PCI-ului. A fost convocat un congres care printre lacrimi şi insulte, era bazat pe trei moţiuni. Prima, majoritară, care repetă poziţiile spuse mai sus. Cea de-a doua, a stângii, afirmă că numele, simbolurile şi identităţile sunt importante şi că era mândră să se numească comunistă din moment ce socotelile comuniştilor italieni cu „socialismul real” au fost încheiate, şi că în Italia comuniştii nu au făcut decât bine şi erau un partid popular, iubit şi respectat. A treia, a câtorva filosovietici de neclintit, era împotriva oricărei schimbări şi recunoştea Uniunea Sovietică singura formă de socialism victorios. Ştim toţi cum s-a sfârşit: rău!
      
      
      Giancarlo Bellini

   
   

Marxismul și problema națională (II)

Marx spunea că proletarii nu au națiune, ei sunt peste tot asupriți, de unde și acel ultim strigăt: "Proletari din toate țările uniți-vă!"

Iar de la acest citat este acuzată orice alianță a marxismului cu proiectele naționaliste/naționale, ceea ce e o greșeală! Să nu uităm, marxismul a fost și un motor al luptei de eliberare națională, cazul cubanez fiind mai mult decât sugestiv în această privință.

Recitiți cu atenție ultimele paragrafe din "Manifest":

"În Germania, atunci când burghezia are o atitudine revoluţionară, partidul comunist luptă alături de ea, împotriva monarhiei absolute, a proprietăţii funciare feudale şi a spiritului mic-burghez."

"Într-un cuvânt, comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orânduirii sociale şi politice existente."

Adică Marx cere comuniștilor pragmatism (luptați contra dușmanului, căutați aliați de moment dacă scopul este comun!) și nu îndoctrinare (fidelitate unei dogme de la care nu ne abatem – fidelitate cere doar proiectul luptei de clasă, indiferent care este aliatul de moment, lupta de clasă rămâne țelul ultim și motorul acțiunii –, ceva de genul: nu suntem naționaliști, deci nu ne putem alia cu naționaliști sub nicio formă – iar asta este o perspectivă totalmente greșită! –): dușmanul dușmanului meu poate fi aliatul meu de moment dacă interesele sunt comune.

Statul-națiune a fost un proiect burghez (burghezia trebuia să-și construiască capitalul pe un teren protecționist în prima ei fază), dar acuma tot burghezia, după ce a trecut de faza unei acumulări primitive, s-a lepădat de proiectele naționale (ceea ce e de adăugat aici, capitalismul financiar nu a avut casă, doar cel industrial), sprijinind totuși țări care-i pot susține imperialismul economic, proiectul ei este unul globalist: Piața Mondială (profitul de oriunde se poate).

Ceea ce Marx a realizat și teoretizat, mondializarea/globalizarea fiind una din temele centrale ale marxismului:

"Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei goneşte burghezia pe tot întinsul globului pământesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni."

Astăzi a fi patriot înseamnă a spune nu burgheziei financiare!

Astăzi Marx poate că ar spune: Proiectul național, părăsit în multe părți de burghezia industrială, a rămas proiectul vostru, un proiect proletar (și într-adevăr, și mic burghez).

C.N.

BERLUSCONI? VA ALEGE SERVICIILE SOCIALE

Atâta a tunat încât a început să ploaie! De ani răsună tunete de condamnări asupra capului lui Berlusconi şi, la sfârşit una definitivă şi irevocabilă i-a căzut deasupra: patru ani (trei sterşi din cauza unei vechi iertări) pentru fraude fiscale. Altele îl aşteaptă, penale şi civile, la toate gradele de judecată.

Ar fi şi pedeapsa suplimentară a suspendării drepturilor politice, dar acesta este substanţial neinfluentă din motivul în care, conform legii anticorupţiei, el este de considerat decăzut din mandatul parlamentar, cel puţin dacă un vot din camera de apartenenţă (Senatul) nu va interveni să-l salveze.

Din cauza vârstei avansate (unul din rarele cazuri în care bătrâneaţa este benefică) Berlusconi nu va intra nici măcar o secunda în pârnaie: legea îl permite să aleagă între o aurită detenţie la domiciliu într-una din multele sale reşedinţe şi încredinţarea (de probă) a serviciilor sociale pentru a lucra într-unul din acestea.

Suntem siguri că va alege cea de-a doua soluţie pentru că, trebuie sa o recunoaştem, omul este un mare muncitor: a obosit nu puţin – şi cu anumite rezultate – să inventeze legi care să-i salveze fundul în timpul anilor săi de guvernare. Şi, în modul său, este chiar generos: faţă de Caligula a adus, nu un cal, dar o robusta patrula de măgari în Parlament şi a distribuit sute de mii de euro şi apartamente sărmanelor fete cu o infăţişare placuta şi îndoielnică virtute.

Un singur rugământ: să nu fie trimis să muncească la „Protecţia Tinerelor”. Ar fi ca şi cum l-ar alege pe Dracula preşedinte donatorilor de sânge.

(gcb)

CONDAMNAREA LUI BERLUSCONI

Timpul este cinstit şi la final toate conturile se plătesc. Pe câte menevre şi legi „ad personam” le-au scornit avocaţi ai lui Berlusconi pentru a-l apăra „de” procese, unul a ajuns la final şi Curtea de Casaţie i-a dat o condanare fără apel.

Acum stim, peste orice îndoială rezonabilă, şi putem spune cu voce tare fără teamă de repercusiuni judiciare, că omul care a condiţionat, de la guvern sau de la opoziţie, viaţa politică italiană a fraudat statul cu mai multe sute de milioane de euro. Nu va face nici măcar o zi de închisoare deoarece vârsta îi permite să aleagă între detenţia la domiciliu şi încredinţarea sa servicilor sociale dar, datorită legi anticorupţiei poate să se considere decăzut din mandatul senatorial fără să aştepte recalcularea pedepsei accessorie a pierderi drepturilor politice pentru un număr determinat de ani. Berlusconi este condamnat şi deja declasata politică italiană a întrat în tilt.

Parlamentarii PDL-ului se strâng în jurul patronului lor, cum este de datoria lor fiind beneficiari, şi pun în mâinile sale mandatele lor de miniştri, senatori şi deputaţi. Apoi decid să-şi trimită preşedinţii în misiune la Preşedintele Republicii cu şantajul demisiilor în masă în caz că şefului lor nu i se acordă graţierea. Chiar ştiind că nu sunt ei în măsură să o ceară. Apoi, deoarece şeful dreptei, ca şi Al Capone, a fost condamnat pentru crime fiscale, ziarele de referinţa caută cu viclenie să facă să treacă teza conform căreia o evasiune de câteva milioane din partea unui grup de societăţi care varsă la visteriile statului zeci de miliarde din taxe este lucru mărunt şi strigă la „lovitura de stat” argumentând că nu se poate scoate din scena politică, pe cale juridică, conducătorul unei mişcari care reprezintă milioane de alegători. Cineva îşi pierde şi puţina minte pe care o are şi vorbeşte de război civil. Cel direct interesat, într-un mesaj video, repetă din nou învechita sinfonie al „complotului judecătorilor comunişti”, cere o reformare radicală a justiţiei (desigur în favorea sa) şi neobţinând-o, recurgerea la alegeri anticipate cu o revenire la 1994: Forza Italia ca partid şi probabil fiica sa Marina în calitate de candidat.

Dacă Atena plânge nici Sparta nu râde. În adversarul-aliat, PD-ul, apele sunt de ceva timp agitate în vederea viitorului congres. Orgolii personale şi lupte tribale conduc la un dezacord total asupra regulilor congresuale şi se vorbeşte de toate în afară de linia politică. Dar va trebui să găsească un răspuns univoc în faţă provocarilor semieversive al PDL-ului, altfel va risca să piardă pe lângă voturi şi obrazul.

Imediat după decizia Curţii de Casaţie, Preşedintele Republicii i-a invitat pe toţi la calm şi la respect faţă de sentinţe. Probabil, în tentativa de a linisti centrul-dreapta şi-a exprimat convingerea că vremurile sunt coapte pentru o reformă a justiţiei a cărei necesitate nimeni nu o neagă, chiar dacă nu poate fi cea visata de Berlusconi. Acum, la întoarcerea din vacanţă, se va găsi într-o mare încurcătură. Ştie că nu va putea accepta cererea de graţiere în forma în care o vor cere preşedinţii grupelor parlamentare PDL-ului, dar este un politician inteligent şi cu o vastă experienţă şi deci nu poate sa nu ştie că, chiar acceptind-o în circumstanţile prevăzute de lege, riscă să piardă şi puţina popularitate care i-a rămas după impunerea guvernului Letta-Alfano. Care ar fi şi de emergenţă dar desigur împotriva voinţei electoratului. Şi ştie că fără o intervenţie în acel sens, guvernul pentru care s-a luptat atâta riscă să cadă în scurt timp. Este cunoscuta opoziţia sa la dizolvarea nou-născutului Parlament şi de a merge la alegeri anticipate cu actuala lege electorala care ar repropune, în mare, aceeaşi geografie parlamentară. Ce ar putea face în cazul unei crize guvernamentale? Să verifice dacă există în Parlament o majoritate alternativă? Numeric aceasta ar putea exista, chiar daca redusă. Dar din punct de vedere politic? Asupra acesteia apasă mari diferențe politice şi ranchiuni, afronturi neuitate. Cine ştie dacă „persuasiunea morală” a Preşedintelui care reuşise să-i facă să digere pe recalcitanţii PD-işti şi PDL-işti o coaliţie comuna, nu ar putea reuşi şi cu acest miracol. Vom vedea.

Giancarlo Bellini

EUROPA VIRTUALĂ

Personal mă simt european şi europenist. Dar această Europa nu-mi place. Câteodată mă întreb dacă acest tip de UE nu este mai bine să o pierdem decât să o găsim. Daca ar fi doar un fapt personal ar fi un lucru fără importanţă: pentru marile numere nu aş fi decât un grăunte de praf care hoinăreşte prin aer. Dar văd că am o companie bună şi că grăunţele nemulţumite au devenit aşa numeroase că au format un nor care acoperă o bună parte din cerul Uniunii. Şi aceasta, algizilor birocraţi de la Bruxelles şi guvernanţilor diverselor ţări, ar trebui să le pună câte un semn de întrebare.

Uniunea Europeană nu era la timpul său născută sprijinită de mari speranţe şi un amplu consens popular? Nu au legitimat cetăţenii săi existenţa sa votând în mod masiv primele parlamente de la Strabourg, care printre altele nu aveau atunci (dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult) vreo putere efectivă? Şi atunci de ce atâta nemulţumire? Ne-am trezit într-o dimineaţă cu faţa la perete? Am înebunit dintr-o dată? Din ce cauză misterioasă stafia întunecată a nemulţumirii bântuie pe zidurile cetăţii europene? Simplu, pentru că zidurile sunt virtuale şi cetatea europeană nu există.

Prin aceste ziduri virtuale nu le-a fost greu rechinilor marii finanţe se penetrerze în sistemul economic al Uniunii inexistente, pentru a se îmbogăţi otrăvindu-l şi chemând la putere cele mai jalnice drepte ale ultimelor treizeci de ani. Care ascultătoare s-au închinat în faţa zeului ban, şi acesta virtual.

În zilele trecute BCE-ul ne-a informat că în eurozonă şomajul a ajuns cota nesustenabilă de 45,8%. Dar şi acestea sunt date virtuale, pentru că instituţiile de statistică a unor ţări corectează datele spunând că, de fapt şomeri sunt mai mulţi. Că există o armată de demoralizaţi care au renunţat în a mai căuta de muncă şi nu sunt înscrişi în listele celor care caută de lucru. Şi astea nu sunt cifre virtuale: sunt femei şi bărbaţi care trăiesc drama unei existenţe precare pentru că o dată cu criza economică, protecţia socială s-a redus. Şi nici democraţia nu se bucură de sănătate.

Toate acestea sunt fructul amar al poiticilor liberale, a egoismelor naţionale, dar şi a renunţării la proiectul unei federaţii europene care să fie cu adevărat o cetate de necucerit pentru bandiţii aducători de noi barbarii.

Este necesară ca politica – politica bună – să-şi reia rolul de conducere, să lase de o parte fricile şi să parieze pe o federalizare rapidă. Care să fie deschisă şi să tindă a deschide uşile până la graniţele sale geografice naturale.

Să alunge negustorii din templu şi să ne facă orgolioşi de a fi fiii şi cetăţenii „mamei Europa”.

Jaco

NOBEL

Atenţie la acest nume: Akira Amari. Dacă lucrurile vor continua să meargă tot aşa, peste câteva ani riscăm să-l găsim laureat premiu Nobel pentru economie.

La chestii economice domnul Amari ar trebui să se priceapă, din moment ce în Imperiul Soarelui Răsare este ministrul economiei. Nu ştim care, la el acasă, sunt meritele sale dar, la noi acasă, în Europa, cel puţin unul a demonstrat că-l are: cel al sincerităţii.

Intervenind, poate din prudenţă cu un mesaj video, la o convenţie economică organizată de Fundaţiei Italia-Japonia şi de Ambasada acele Ţari, a destăinuit că a găsit un sistem infailabil pentru a asana bilanţurile statelor, dezastrate de această deja infinită criză a sistemului capitalist.

Cum? Nu umanizând sistemul sau schimbându-l de tot dar pariind pe ştinţă care, după cum ştim, face paşi de uriaş. „Folosind celulele IPS” a spus „care demonstrază că pot înlocui celulele şi organelor deteriorate, şi cu ajutorul noilor medicamente” va fi posibil a garanta sănătatea cetăţenilor până la adânci bătrâneţi, mărind speranţa lor de viaţă. Şi deci va fi posibil, nu doar a lungi vârsta de lucru dar a elimina cu totul instituţiile de pensii, care atât de mult vătămează visteriilor statelor.

Ura! Să ne pregătim să crăpăm de oboseală în jurul vârstei de 150 de ani în picioare în faţa frezei sau lipiţi de birou şi să fim inlocuiţi de sprinteni de optzeci de ani care-şi asteaptă rândul.

Şi tinerii, aşa neexperimentaţi şi exigenţi? Să trăiască cu banii de buzunar de la părinţi, ajutându-i în aşteptarea lor – în caz că le-ar veni ideea să protesteze – cu robuste masaje ale bătelor pe spinare.

Acesta a fost mereu visul „domniilor lor”: acela de a ne stoarce ca pe nişte portocale până la ultima picătută şi apoi să nu arunce nici macar coja. Acum o spun deschis şi fără ruşine.

Dar dacă roata s-ar invârti? Să stea linistit onorabilul ministru: chiar dacă este tânăr nu-l vom lasă şomer. Un post la mină ii este garantat. Pentru toata viaţa.

Jaco.

SĂRBĂTOARE? CARE SĂRBĂTOARE?

Chicago, începutul lui mai 1886. Poliţia naţiunii care are în constituţie „dreptul la fericire”, trage asupra muncitorilor. Ulterior justiţia sa completeză opera spânzurând patru sindicalişti şi patru anarhişti pentru că au organizat ceea ce va fi denumită „revolta din Haymarket”. Aşa s-a născut recurenţa de 1 mai. Timpuri trecute, aţi spune. Chiar în secolul XIX. Şi apoi în statul capitalist prin excelenţa.

Mai aproape de noi: 1 mai 1947. Banda lui Salvatore Giuliano, plătită de mafie şi de către latifundiari, trage asupra ţăranilor şi muncitorilor reuniţi în localitatea Portella delle Ginestre (Sicilia, Italia). Şi aceasta a fost în secolul trecut. Lista este lungă şi sângele vărsat este mult. De la începutul istoriei sale, capitalismul a comis atâtea crime pentru care ar fi necesară o memorie de elefant şi râuri de cerneală pentru a le putea lista, cel puţin o parte.

Azi metodele sunt mai rafinate: se trage mai puţin şi se pune puterea în mâinile finanţiştilor. Se economiseşte plumbul şi se câştigă în eficienţă. Pentru că nici plumbul nu a împiedicat ca drepturile muncii să avanseze şi în tările capitaliste şi că o acceptabilă „civilizaţie a muncii” să fi fost instaurată.

Cu noile sisteme nu se omoară pe nimeni (cel mult se distribuie răsunătoare bătai pe spinarea protestatarilor) şi se condamnă la a muri de foame. Pentru că despre altceva nu se poate vorbi când în multe ţări ale civilizatei Europa şomajul ajunge la 45,8% (date BCE) şi consumurile alimentare scad cu 4% în câteva luni.

Azi este 1 mai. Sărbătoarea unei munci care scade văzând cu ochii ca unităţi angajate şi ca drepturi, reducând şi puţinul, în marea lui majoritate, [lumpen]proletariat care rămâne la o continuă situaţie precară şi cu salarii mici. Clicile neoliberale care formal guvernează o bună parte a lumii făcând praf democraţia şi drepturile pe care aceasta le implică, taie pe viu în cheltuielile sociale, apasă cu taxe şi impozite deja redusele venituri din muncă.

Este puţin de sărbătorit, oameni buni. Excursiile în afara oraşului, grătarele la aer deschis sunt şi aceasta din secolul trecut, de când munca avea centralitatea în sânul comunităţilor naţionale şi economiile nu erau încă făcute dezastru, sau chiar distruse. Azi, când nu ne mai rămân decât ochii să plângem, mai este doar de luptat. De a da picoare în fund finanţiştilor şi siniştrilor săi reprezentanţi. Şi apoi să recostruim.

Trăiască 1 mai de luptă!

GCB