SĂRBĂTOARE? CARE SĂRBĂTOARE?

Chicago, începutul lui mai 1886. Poliţia naţiunii care are în constituţie „dreptul la fericire”, trage asupra muncitorilor. Ulterior justiţia sa completeză opera spânzurând patru sindicalişti şi patru anarhişti pentru că au organizat ceea ce va fi denumită „revolta din Haymarket”. Aşa s-a născut recurenţa de 1 mai. Timpuri trecute, aţi spune. Chiar în secolul XIX. Şi apoi în statul capitalist prin excelenţa.

Mai aproape de noi: 1 mai 1947. Banda lui Salvatore Giuliano, plătită de mafie şi de către latifundiari, trage asupra ţăranilor şi muncitorilor reuniţi în localitatea Portella delle Ginestre (Sicilia, Italia). Şi aceasta a fost în secolul trecut. Lista este lungă şi sângele vărsat este mult. De la începutul istoriei sale, capitalismul a comis atâtea crime pentru care ar fi necesară o memorie de elefant şi râuri de cerneală pentru a le putea lista, cel puţin o parte.

Azi metodele sunt mai rafinate: se trage mai puţin şi se pune puterea în mâinile finanţiştilor. Se economiseşte plumbul şi se câştigă în eficienţă. Pentru că nici plumbul nu a împiedicat ca drepturile muncii să avanseze şi în tările capitaliste şi că o acceptabilă „civilizaţie a muncii” să fi fost instaurată.

Cu noile sisteme nu se omoară pe nimeni (cel mult se distribuie răsunătoare bătai pe spinarea protestatarilor) şi se condamnă la a muri de foame. Pentru că despre altceva nu se poate vorbi când în multe ţări ale civilizatei Europa şomajul ajunge la 45,8% (date BCE) şi consumurile alimentare scad cu 4% în câteva luni.

Azi este 1 mai. Sărbătoarea unei munci care scade văzând cu ochii ca unităţi angajate şi ca drepturi, reducând şi puţinul, în marea lui majoritate, [lumpen]proletariat care rămâne la o continuă situaţie precară şi cu salarii mici. Clicile neoliberale care formal guvernează o bună parte a lumii făcând praf democraţia şi drepturile pe care aceasta le implică, taie pe viu în cheltuielile sociale, apasă cu taxe şi impozite deja redusele venituri din muncă.

Este puţin de sărbătorit, oameni buni. Excursiile în afara oraşului, grătarele la aer deschis sunt şi aceasta din secolul trecut, de când munca avea centralitatea în sânul comunităţilor naţionale şi economiile nu erau încă făcute dezastru, sau chiar distruse. Azi, când nu ne mai rămân decât ochii să plângem, mai este doar de luptat. De a da picoare în fund finanţiştilor şi siniştrilor săi reprezentanţi. Şi apoi să recostruim.

Trăiască 1 mai de luptă!

GCB

APA, BUN COMUN

Azi, ca orice 22 martie, este ziua care Natiunile Unite o dedică apei și resurselor hidrologice ale pamântului. O indirectă invitație făcută cetățenilor, primarilor și guvernanților să reflecte asupra acestui bun primar care devine din ce în ce mai prețios. Pentru toți și nu doar pentru acele zone unde existența, sau nu, a unui simplu puț poate semnifica viața sau mortea unei întregi comunități.

Începem noi cetățenii să ne gândim la micile atenții, pe care de obicei nu le luăm în considerație, și care ar putea să ne ajute să evităm risipa pe care o lăsăm să curgă zilnic din robinetele chiuvetelor noastre.

Dar imediat după acest examen de conștiință cu care suntem datori, trebuie să cerem socoteală primarilor orașelor noastre despre risipa (considerată a fi 30%) datorată pierderilor rețelelor hidrologice nereparate de secole. Să cerem socoteală despre nereamenajarea teritorilor care prea des tranformă apa din factor de viata în instrument de distrugere și moarte.

Să refectăm asupra poluării cursurilor de apa și otrăvirea pânzelor freatice, consecințe ale unei societăți imorale care pretinde profit cu orice preț și să scuturăm guvernanții care, veseli și bucuroși, eliberează concesiuni centenare asupra izvoarelor, dacă cumva nu le vând cu totul, la orice tip de speculanți care fac propagandă în cer și pe pamânt consumului de așa-zisele „ape minerale”, care poate nici minerale nu sunt. Desigur, a imbutelia apa costă relativ puțin și renteaza mult (studii internationale ne spun că plătim o sticlă de apă de o suta de ori mai mult decât valoarea sa reală), și acesta este deja strigător la cer.

Dar este și mai rău. Este goana – secondată de liberalii de orice fel – pentru acapararea tututor resurselor hidrologice: de la răcorosul parâias de munte, la lacuri, la bazinele râurilor.

Acești bandiți, adevărate pasări de pradă travestiți în anomime societăți – indiferent de steagul sub care se prezintă – stiu bine că în viitoarele decenii cine va deține resursele hidrologice va fi stapânul lumii și va impune oamenilor și guvernelor propria lui voință.

Privatizarea resurselor și ale rețelelor de distribuție a apei este o manevră pe care popoarele trebuie să o impiedice cu hotărâre și prin orice mijloace. Apa este un bun comun și nu poate tolera un alt tip de proprietate decât cea publică.

Să reflectăm, oameni buni!

GCB

Culori pe hampă și funduri obosite

În Imperiul Roman, cursele de care creau agitație. De la afișarea diferitelor culori la spart capete, mergând până la revolta generală care era să-l coste tronul pe Iustinian. Așa cum se mai ciondănesc astăzi steliștii cu dinamoviștii, sau "medievalii" de la "U" (cu o parte a galeriei deseori xenofobă; mai ales în meciurile directe cu rivalii vișinii) cu feroviarii din Gruia (care au trecut de Evul Mediu prin procese de "aculturație", dar sunt pe la începuturile industrializării - adică mai capitaliști). Agitația asta a steagurilor mă face să întreb: este naționalismul un sport? Păi dacă da... am cam pierdut de ceva ani meciurile de pe teren propriu. Iar de aici apare resentimentul. O fetiță a afișat culorile României în Secuime în momentul în care aceștia doreau să perceapă doar trei culori, diferite de cele afișate de micuța curajoasă, sau inconștientă (de zarva "fascistoidă" care a urmat de ambele părți). Are acest drept! Dar putea să le afișeze tot anul, nu doar de 15 martie. Aia se numește provocare, cum tot provocari vedem și pe partea cealaltă, adică la secui. Fiecare își cere drepturile "istorice". Însă de aici la a "ostraciza" persoane este cale lungă. Ce să-i faci cu culorile astea. Poate ar fi mai bine să ne naștem cu toții daltoniști! Când privesc cele două popoare dunărene, văd două fetițe violate de globalizare, care certându-se pe chestiuni mondene nici nu ripostează la viol. Adică au meciul lor și nu văd rezultatele din campionat. Iar mâine, meciul este la Budapesta, pe stadionul Puskás Ferenc. În timp ce o să vă urâți fluturând steagurile, capitalul internațional vă va penetra dosurile fără să observați. Doar spectacolul vă va hipnotiza deajuns ca siluirea să continue neobservată.

C.N.

ERA ŞI VREMEA...

Vă amintiţi titlurile ziarelor?

„Lupa lui Fitch asupra Hong-Kong-ului, Seul-ului şi Taipei-ului”. Şi aşa zişi „tigri asiatici” incepeau să toarcă precum pisicuţele pe canapeaua sufrageriei.

„Moody’s declasează Italia”. Şi economia peninsulei era retrogradată în divizia B.

„Ochii Standard & Poor’s aţintiţi asupra Atenei”. Şi grecii mai făceau o gaura la curea.

Judecăţiile agentiilor de rating păreau a fi „adevărul revelat” şi guvernanţii a jumatate de lume ingenucheau în faţalor că şi nişte credincioşi în faţa icoanei Mântuitorului. Timpuri trecute şi timpuri mai recente care azi par preistorie.

Ieri televiziunile şi azi ziarele din toată lumea difuzează ştirea că Preşedintele Barak Obama declară clar şi deschis ceea ce noi, comunisti perfizi, am spus demult timp. Adică, cele trei rău famate surori nu sunt altceva decât adevărate asociaţii gangsteriste capabile să determine, cu analize „comisionate” condiţiile de viaţă a popoarelor de pe planetă.

Preşedintele Americii, fără ocolişuri, acuza Standard & Poor’s de a fi contribuit la declanşarea crizei care încleştează lumea, acordând mult dorita „tripla A” avalanşei de „titluri gunoi” emise de către băncile de afaceri din jumătate de lume. Îi poartă în tribunale şi cere cinci milarde de dolari daune. Puţin, faţă de suferinţele pe care le-au determinat împreună cu clienţii lor, mai mult sau mai puţin misterioşi. Şi pe care vom continua să le purtăm în spate încă mult timp.

Dar este un prim pas. Şi era deja vremea...

Luxemburghezul