Despre ''fufele tv'' si sfaturi politice...

        Am vazut recent,(probabil) odata cu luna decembrie si aniversarea revolutiei din 1989,diverse vedete tv care blamau socialismul si cantau ode ''libertatii'' instaurate in societate dupa 90.Personaje ca Loredana Groza,Horia Brenciu,etc,intr-un cuvant crema show biz-ului romanesc, pe care eu le voi numi ironic ''fufe tv'' (indiferent de sex) si care periodic,se transforma in cavaleri ai capitalismului si al modelului de productie burghez.Sigur,nu e ceva nou,vedem asta la ordinea zilei de 20 de ani incoace.Si sigur inteleg ca toate astea sunt in spiritul timpului in care traim si ca probabil in anii 50 - 60 exista tot in spiritul timpului de atunci o atitudine ostila,onesta in randul maselor,la adresa capitalismului si a clasei burgheze.

Tot asa pot intelege si amprenta lasata in constiinta maselor de catre privatiunile si austeritatea traita de populatie in anii 80,cand Romania platea in regim de urgenta datoria acumulata pt a industrializa tara.Pot intelege si faptul ca oamenii nu

inteleg de ce economiile socialiste estice aveau dificutati in a oferii aceeasi gama de produse de larg consum precum dezvoltatele economii capitaliste vestice.Sau pot intelege si faptul ca pare de neconceput sa risti sa ai de suferit in urma credintelor politice chiar si intr-o asa zisa societate aflata intr-o etapa revolutionara cum se pretindea a fi cea socialista...

      Insa ceea ce mi-a starnit dorinta de a scrie acest articol a fost un reprtaj pe care l-am vazut zilele acestea la Stirile Pro Tv si care ne ''informa'' cat au castigat unele ''fufe tv'' in urma sarbatorilor.Sumele erau in general dupa ce s-a tras linie,undeva intre 20 - 30 de mii de euro pt 2,3 concerte,sau pt alt gen de evenimente din categoria showbiz-ului.Atunci mi-am adus aminte de doamna Loredana care povestea,nu mai stiu daca la Vocea Romaniei sau daca era la o alta emisiune despre saracia copilariei ei din perioada socialista.Si normal ca vazand sumele pe care aceste personaje le castiga doar in cateva zile,o poti intelege pe doamna Loredana cand vorbeste despre saracia din copilaria ei socialista.Realitatea este insa ca majoritatea romanilor traiesc cu,in jur de 1000-1200 de lei pe luna care sunt aproximativ 3 mii de euro pe an(!!) .Sigur,o sa spuna multi ca sunt invidios,in realitate sentimentul care ma cuprinde este unul de revolta si indignare,pt ca trebuie sa fie ceva gresit intr-o lume in care vecinul meu,tata,barbat pe la 50 de ani,care munceste 9-10 ore pe zi spargand betoane,iarna pe frig,vara pe canicula,castiga 3 mii de euro pe an in timp ce aceste ''fufe tv'' castiga in cateva zile de 10 ori mai mult.Bine,bine,o sa spuna aparatorii capitalului,dar pana la urma ele castiga pt ca si produc multi..bani..adica oamenii sunt dispusi sa plateasca din putinul lor pt ceea ce produc aceste vedete.Si probabil au dreptate....insa merita sa ne punem intrebarea,cum e posibil asa ceva? Cum e posibil ca munca unui muncitor care construieste case (desi in ultimii 20 de ani nu s-au mai construit nici 10 la suta din ceea ce s-a construit in 40 de ani de socialism;normal,nu exista cerere,populatia Romaniei este in scadere si nu doar datorita emigratiei,tinerii nu-si mai permit majoritatea sa-si achizitioneze case,dar asta e alta poveste) ,a unui doctor care vindeca oameni,a unui profesor care formeaza generatiile urmatoare,sa valoreze mai putin decat munca acestor ''fufe tv'' sau macar sa ne intrebam cum e posibil sa existe o asemnea diferenta?

       Munca ar trebui sa fie premiata in primul rand in functie de importanta sociala pe care o are..(pe langa alte criterii,cum ar fi de exemplu efortul pt a invata o anumita meserie si efortul pe care il necesita munca respectiva,etc)...adica ce ofera societatii.Cum stabilim insa importanta sociala a muncii? Cred ca majoritatea suntem de acord ca munca unui om care produce in urma activitatii sale o casa,mancare,sau sanatate si educatie in cazul unui doctor si respectiv al unui profesor,etc,este CEL PUTIN la fel de importanta ca cea a unor persoane care produc divertisment...ca in cazul ''fufelor tv'' si deci rezulta ca actualul mod de premiere al muncii din societatea capitalista este unul fals si distructiv dpdv al valorilor pe care societatea ar trebui sa le insufle individului pt a avea o societate sanatoasa dpdv moral,echitabila si justa.Mentionez ca nu o sa pomenesc aici nimic despre exploatarea directa si indirecta(cazul privilegiatilor sistemului care totusi nu detin proprietate burgheza,ca de ex ''fufele tv''),desi acolo este adevarata cauza a problemei.Deci ca sa revenim la cum stabilim importanta muncii,mie imi place sa fac un exercitiu de imaginatie si sa-mi imaginez ca o anumita categorie sociala sau profesionala isi opreste brusc,de maine,activitatea..Care ar fi efectele asupra societatii daca de maine nu ar mai muncii cei care construiesc case,cei care sparg betoane ca vecinul meu,cei care produc produsele industriale si alimentare pe care le folosim si consumam zilnic(si aici ma refer la cei care muncesc si le produc efectiv,nu la patronate in a caror proprietate sunt fabricile si fermele agricole),cei care ofera educatie copiilor,etc...? Si comparati-le cu efectele asupra societatii pe care le-ar avea o eventuala lipsire a societatii de realizarile ''fufelor tv'' ....Fara a diminua deloc importanta sociala a muncii celor care produc divertisment,mai ales pt ca pana la urma aici intra toti artistii in general si nu-mi pot permite eu sa emit judecati in ceea ce priveste calitatea actului artistic al ''fufelor tv''  in comparatie cu de exemplu al unui actor de teatru sau al unei soprane de opera,e imposibil daca avem putina logica si o minima constiinta sociala sa nu realizam ca actuala stare a lucrurilor este CEL PUTIN INDECENTA si total dezastruoasa pt formarea valorilor etice pe care se bazeaza societatea!

Inainte de a trece la urmatorul punct din articol vreau sa citez aici de pe site-ul Wikipedia,de la sectiunea ''Marxism;Mostenirea Marxismului'' urmatorul paragraf: ''Observația marxistă conform căreia exploatarea în capitalism este o problemă sistemică și care astfel nu se explică prin tare morale individuale, n-a fost nici ea infirmată până în azi, cum nici observația analizei marxiste conform căreia nivelul relativ al veniturilor se datorează mai degrabă poziției pe care un individ o are în sistem decât altor factori, n-a fost infirmată de realitate.''

        Si acum sa ne intoarcem la inceputul articolului si anume la ''fufele tv'' care se transforma periodic in cavaleri ai capitalismului si campioni ai anticomunismului in ton cu moda si spiritul timpului (din convingere,cu siguranta)si care ne dau sfaturi politice(de natura ideologica)....

Ei bine dupa ceea ce am spus mai sus este usor de inteles cum majoritatea acestor personaje privesc lumea,societatea si realitatea dintr-o anumita perspectiva privilegiata.Lumea lor e cea a luxului,a privilegiului...Ei castigand bani,castiga defapt dreptul de acces la produsele si serviciile rezultate in urma muncii celorlalti..un acces aproape nelimitat la nivelul veniturilor pe care le au,dar mai presus de toate castiga un statut social privilegiat..care ii face deosebiti,ii face sa fie deasupra celor multi,le ofera senzatia de a fi deosebiti..cand defapt daca l-am pune pe Horia Brenciu sa faca munca vecinului meu de spart betoane pe -20 de grade celsius sau la +35 de grade celsius,9-10 ore pe zi,probabil eroul nostru ar muri efectiv dupa cateva luni! Tot asa asa nici vecinul nu ar fi capabil sa ofere show-ul pe care e capabil sa-l ofere artistul..deci in realitate ambii sunt deosebiti in felul lor,ambii au calitatile lor..doar ca unul va avea statutul unui mini faraon( marii faraoni raman cei care detin in proprietate mijloacele de productie) in timp ce celalalt va fi un ''ratat'' al societatii...Si ca sa extindem putin discutia putem intelege si pe o Martina Navratilova sau pe o Nadia Comaneci,care au fugit de socialism in capitalism,din moment ce acolo,puteau beneficia de un asemnea statut...indecent..fata de restul oamenilor care muncesc...ii putem intelege in general pe cei care exceleaza in domeniul lor de activitate,de ce prefera o societate care le poate oferi un statut cu totul deosebit in detrimentul unei societati care isi doreste sa fie echitabila si justa! Asta nu inseamna ca noi socialistii,comunistii,sustinem ca excelenta nu trebuie premiata! Trebuie,la actualul nivel al constiintei umane pt a motiva individul la a excela,dar nivelul de premiere trebuie sa fie unul decent in comparatie cu nivelul societatii per ansamblu..dar asta e o alta discutie.

Deci strict dintr-o perspectiva a lor,ignoranta,pt ca ignora adevarata realitate a societatii,e de inteles ca ei/ele (fufele tv) sa fie mari promotori ai valorilor societatii burgheze si insusi al societatii capitaliste,e de inteles sa fie si anticomunisti,aducandu-si aminte de perioada copilariei,comparata cu actualul statut de care beneficiaza.Ce e insa de neinteles e cum isi permit acesti inculti politic,sa se transforme in sfatuitori politici pt ceilalti,in mod public! O sa sara din nou cavalerii capitalului sa-mi spuna: cum ramane cu dreptul la libera exprimare? Si din nou,ei au partial dreptate.Da,respectivii au dreptul la libera exprimare,ca oricare dintre noi...trebuie insa sa fim constienti ca in timp ce noi ''oamenii de rand'' NE EXPRIMAM la coltul blocului cu vecinii sau avem posibilitatea de a ne apuca sa urlam intr-o piata unde daca suntem norocosi si nu ne amendeaza jandarmii,ne pot asculta cel mult cateva zeci sau sute de persoane dintre care jumate vor spune ca suntem nebuni,sau mai nou putem beneficia de o creatie capitalismului,(posibil una care ar putea constribui pe viitor la distrugerea lui pt ca permite relativ accesul la o informatie libera) internetul,insa unde din nou numarul celor carora ne adresam e limitat,in timpul acesta,cei care apar la tv si in special ''fufele tv'' sunt vazuti de milioane de oameni..Milioane de tineri adolescenti ii au ca modele in viata..Cuvantul unui om cu un statut social superior nu va suna niciodata egal cu cel al unui ''no name''...ori in aceste conditii cum putem vorbi de libera exprimare? Ce semnificatie mai are acest principiu in aceste conditii vazut din perspectiva unei presupuse societati democratice?

Si sa nu ne miram daca avem in parlament tineri ca fostul membru al formatiei de muzica HQ,Mihai Struzu....intr-o societate a imaginii si a circului...

Nertan Sebastian

DEZBATERI

Primim şi publicăm

MODEL OPTIM (?)

 

Pe tot parcursul istoriei, societatea umana s-a dezvoltat haotic, iraţional şi imoral. Dinamica dezvoltarii fiind lupta între indivizi, cel mai tare il transformă în sclav pe cel mai slab. Astfel au apărut clasele sociale; grupuri de persoane care dominau economic societatea şi marea majoritate a populaţiei,care devenea sclavii acestora. Apoi, cei bogaţi şi-au construit un sistem politic conform cu interesele lor, prin care şi-au consolidat şi perpetuat dominaţia, sistem ce dainueşte şi astăzi. Acest model de organizare a societaţii umane bazat pe forţa, haotic constituit, fară principii şi fară logică, a generat un şir lung de conflicte sociale: revolte şi răboaie între cei care erau stăpâniţi pentru a se elibera, şi stăpânii care luptau pentru a-şi păstra dominaţia. Aceasta lupta continua şi astăzi cu metode şi mijloace mai sofisticate.

Într-o asemenea societate nu a fost niciodată dreptate socială, şi nici pace socială nu putea să fie vreodată, atâta timp cât exista bogaţi şi săraci, exploataţi şi exploatatori, lux orbitor şi mizerie neagră.

La acest început de secol, discrepanţele între marii proprietari de capital si masă mare a populaţie sarăce a crescut enorm de mult. Iata ce scrie Pascal Sneckimon în cartea sa „Mizeria proprietăţii” „În 1998 cei 360 de mari miliardari ai lumii aveau un patrimoniu superior venitului anual a jumatate din populaţia globului”.

Aşa nu se mai poate continua! Elitele intelectuale ale societaţii trebuie să caute un alt model de organizare şi funcţionare a societaţii globalizate de astăzi. Şi, aceasta cu atât mai mult, dacă avem în vedere uriaşa dezvoltare a tehnologiilor de producţie, de comunicaţii cât si în domeniul militar. Aceste tehnologii crează condiţii ne mai întâlnite până acum de creştere a prosperitaţii generale, pentru toţi oamenii de pe glob, dar în acelaţi timp, ele au şi un potenţial distructiv uriaş, fapt pentru care trebuie ţinute sub un strict control de către o autoritate puternică la nivel global.

Pentru că societatea viitoare să poată fi organizată în aşa fel incât să aibă capacitatea de a răspunde tuturor provocarilor create de noua paradigmă socială de azi şi, mai ales, să poată funcţiona fară convulsii sociale pe un termen cât mai îndelungat, aceasta trebuie să fie organizata în aşa fel încât să fie invulnerabilă la orice tentative distructive, care desigur vor apăre. De aceea, este imperios necesar ca modelul optim de organizare a societăţii să fie determinat pe bază unei relaţii matematice axiomatice, care să-l facă astfel invulnerabil la orice tentative neştinţifice, de ordin speculativ, prin care s-ar încerca contestarea acestui model de organizare al societaţii.

Pentru realizarea unui astfel de model matematic, niciun efort nu este prea mare din partea oamenilor de ştiinţa şi a societăţii, având ăn vedere măreţia şi importanţa obiectivului ce trebuie atins.

La realizarea acestui obiectiv, considerăm că şi-ar putea aduce contribuţia cu succes şi inteligenţa româească, care are potenţialul ştinţific în domeniu. Este nevoie insă de curaj şi de determinare pentru a aborda un proiect de o asemena amploare, dar, reuşita va însemna cel mai mai mare pas făcut de omenire.

F.V

 

Cititorul nostru are dreptate: societăţile în care trăim sunt nedrepte, imorale şi corupte. Prin urmare dominate de ură şi lupte intre oameni. Şi deci orice proiect al unei societăţi viitoare trebuie să fie bazat pe dreptate şi echitate socială. Nu putem fi decât de acord chiar dacă, pentru moment, concordanţele noastre se termina aici.

Poate pentru că am urât mereu numerele şi eram slab la matematică dar am serioase indoieli că o rece formula matematică poate să ne conducă la „modelul optim” de organizaţie socială.

Probabil sunt un om al veacului trecut, incapabil să se detaşeze de la scheme, de la entuziasme şi deziluzii al „secolului scurt”, dar continui să mă gândesc că o lume nouă şi o societate mai buna nu vor mai putea apărea fără căldura a milioane de oameni, a nevoilor lor, a visele lor. Si chiar fără o bucăţică de utopie.

Pe de altă parte şi amabilul nostru interlocutor se limitează în a ne povesti visul său: nu ne furnizeză alte date, de contestat sau la care să convergem. Nu ne spune care, după parerea lui, sunt căile pentru a ajunge la ipotetica sa societate nouă; care sunt formele pe care şi le asumă articulaţiile presupusului „model optim”.

Îl invităm să o facă şi invităm cititorii nostri, puţini sau mulţi care sunt,să deschida o dezbatere pe acest blog. Să ne spuna în care lume ar vrea să trăiască, care sunt proiectele lor de societate.

Pentru a evita echivocurile: al meu este acela al unei societăşi socialiste. Şi aceasta în mare parte de reinventat.

(gcb)

PENTRU A NU ÎNŢELEGE GREŞIT

Îndepărtarea poate înşela: şi în România în ziare, televiziuni si mai ales prin internet, apar imaginile a une Italii semi-blocate de oamenii în piaţă, tiruri care blochează drumurile şi totul pare a fi o manifestaţi pozitivă de protest împotrivă politicilor nepopulare puse la punct de guvernul „profesorilor” şi apoi, după alegerile din februarie, de guvernul Letta, impus cu încăpăţânare de cel care odată era Presedintele Republicii şi care acum a devenit „Regele Giorgio I”.

Protestul, justificat, este real şi participa la el mulţi oameni oneşti, majoritatea dintre ei apolitici: muncitori care au pierdut slujba, „esodati” pe care plângăciosa profesoară Fornero i-a lăsat fară munca şi pensie, pensionari cu pensii minime, mici patroni din sectorul transporturilor care au semnat un munte de poliţe şi se găsesc fără marfuri de transportat, artizani şi mici intreprinzatori pe care criza i-a strangulat, dar...

Dar persoanele disperate sunt uşor de manevrat şi printre toţi acesti oameni de bine carora cuţitul crizei le-a ajuns la oase, s-au infiltrat elemente care cu criza şi cu binele oamenilor nu prea au de a face: mafioţi şi fascişti. Şi deoarece acestia sunt organizăti şi au bani, au preluat comanda. Ultrafascişti lui „Forza Nuova” şi „Casa Pound” pun la disposiţie organizarea şi cuvintul de ordine când mafiile, probabil, pun „caşcaval”. Pentru că a pune în mişcare tirurile care efectuază blocada, într-o tară lungă precum Italia este un turism destul de costositor.

Acestea sunt cele doua feţe al mişcarii „dei forconi”: pe de o parte oameni disperatii, iar pe cealaltă parte diverşii şefi şi şefuleţii care se deplasează în Jaguar de la un miting la altul, sunt anchetaţi pentru trafic internaţional de droguri, saluta cu braţul întins.

Vorbim cât vrem despre „il movimento dei forconi” dar să nu inţelegem licuricii drept lanterne: nu întodeauna este aur ceea ce sclipeşte.

(gcb)

REÎNTORCEREA CU FANFARE A CREŞTIN DEMOCRAŢILOR

Nu vreau să mor creştin-democrat” scria în plin regim DC un mare maestru al jurnalismului. Prin ghinionul lui aşa a murit şi mă tem că tot aşa trebuie să moară şi cei din generaţia mea, şi poate şi cei din urmatoarele. Voi fi înterebat: dar balena albă creştin democrata nu s-a dizolvat în dispreţul public pe vremurile „mâinilor curate”, cu secretarul său administrativ prins cu mâinile in sac şi cel politic care apărea în faţa judecătorilor din Milano cu balele la marginile gurii? Şi diaspora creştin-democrată nu s-a împraştiat în cele patru zării după cum ii dicta inima şi convenienţele? În micile partiduleţe de centru-drapta sau centru-stânga sau în cea care apărea atunci (analiza cât mai greşita!) armata Brancaleone berlusconiană. E aşa. Şi dacă este aşa, atunci, din ce se nasc temerile mele de vechi „stingist” niciodată căit? Deoarece în alte forme, poate şi mai insidiose, cea care a fost o balena albă s-a transformat in pasărea Phoenix şi renaşte din propria sa cenuşa. Să ne aşezam cu calm şi să analizăm cum s-a potut întimpla.

1.- Partidul democrat.

În ciudă a ceea ce aşteptau „parinţi nobili”, tentativa de a topi la rece cultura reformistă post-comunista cu cea a rămăşiţelor popularismului catolic, Olof Palme şi Leone XIII, a eşuat. Amalgamul nu a reuşit şi o nouă identitate nu s-a nascut: sufletul al centrului şi al dreptei al fostului PCI şi cel a stângii creştin-democrate au supravieţuit jucând de-a vaţ ascunselea şi privindu-se cu antipatie pentru a ascunde o lupta surdă intre ei. Şi deoarece stânga este un as când e vorba de a înşira înfrângeri, chiar fiind în majoritate, şi -a reuşit să pună, de duminica 8 decembrie, toata puterea în mâini moderate. Cum? Cu instrumentul ultra-democratic al alegerilor primare.

A practica libertate şi democraţie este corect şi frumos, dar este un joc care cere reguli precise: s-ar părea natural ca secretarul politic naţional al unui oarecare partid politic trebuie să fie ales de membrii acestuia dar, în schimb, „creierii aleşi” ai reformismului italian s-au lasat păcăliţi de către „doctori subţiri” al celeilalte parohii, stabilind ca secretarul naţional al PD-ului să fie ales de oricine s-ar prezenta la un sediu electoral, şi s-ar declara a fi un alegător al partidului şi ar plati 2 euro. Cel mai bun sistem de a se deschide la toate infiltrarile. A fost aşa că aproape 3 milioane de „presupuşi” alegători ai PD-ului au votat masiv (69,8%) pe tânărul primar din Firenze. Un mic încrezut ambiţios care nici măcar cu reformismul clasic nu are nimic de împărţit şi predică o politica liberală de tip vag „Blair-ian”. Din 8 decembrie majoritatea moştenitorilor a celui care a fost partidul lui Gramsci, Togliatti, Longo şi Berlinguer a pus la posturi de comandă pe Enrico Letta, primul ministru şi pe Matteo Renzi, secretar. Doi creştin-democraţi. Pentru a nu vorbi despre vice-prim ministu şi ministru de interne Alfano, care este un transfug berlusconian şi despre care vom vorbi mai târziu.

2.- Fostul Popor ale Libertăţilor.

Dl. Silvio Berlusconi, tot mai întunecat şi înrăutăţit, nu s-a mulţumit cu a se închide în caravanseraiul al (vechiului) noului său partid Forza Italia (bis), încojurat de căţei caniş, ulii, hiene si şerpoaice piton. Tot mai înfundat în populismul de extremă dreapta nu putea suporta mediatizarea concurenţei fără să recurgă la vreo stratagema care să-i dăruiască şi lui 30 de secunde de tub catodic şi, tot duminica 8 decembrie, a convocat adunarea naţională a cluburilor „Forza Silvio”. Nu se ştie sigur ce a fumat dar a aiurit vorbind de trei lovituri de stat organizate împotriva lui şi a imaginat un maxi-guvern compus din toate forţele parlamentare pentru a scrie o nouă lege electorală. Acum când Curtea Constituţională a casat fosta sa capodoperă.

La adunarea cluburilor, ca la exhumarea „Forza Italia” nu a luat parte patrula „belusconienilor diferiţi” conduşi de (iată-l!) Angelino Alfano care în aceasi zi, tot fatidicul 8 decembrie, s-au strâns căteva mii de oameni pentru a prezenta logo-ul noul-lui lor centru-dreapta. Convention ca la americani cu lumini, pitici şi balerine. Acestia, cum se autodeclară „berlusconienii diferiţi” , se proclamă moderaţii fostului PDL, şi nu alţii decât o bună parte a patrulei pe care fostul senator la timpul său a trimis-o la guvern şi a refuzat să o abandoneze când marele şef a trecut în opoziţie. Cu strigatul de „niciodata să nu lase ciolanul”, împreună cu şaizeci de parlamentari (rămăsiţe ale dreptei creştin-democrate şi vreo un vechi P2-ist de origine socialist-craxian) afirmă că au rămas la guvern pentru a fi „sentinela centru-dreptei” în interiorul său. Afirma că sunt infatuaţi de dragoste nebună pentru Berlusconi, chiar dacă nu este sigur că mr. Mediaset agrează tipul lor de iubire.

3.- Noua situaţie politică şi guvernul.

Enrico Letta, acum ca Berlusconi şi-a luat jucăriile şi a mers să joce pe uşa opoziţiei şi a rămas cu Alfano, vechiul său coleg a celei care fusese tineretul creştin democrat d’antan, a spus că guvernul este acum ma puternic: poate mai puţin numeric dar mai strâns legat. Dar probabil a fşcut socotelile înainte de sfârşitul mesei pentru ca prietenul său Renzi a fost ales în fruntea PD-ului cu o avalanşă de voturi şi avalanşele, de obicei, fac daune. Noul secretar al PD-ului va trebui să treacă la încasare în moneda cheltuibilă pentru a se lauda în faţa alegătorilor săi cu măsuri care, după miros, sunt la ani lumina distanţă de cele care în schimb vor să le ia „sentinelele” lui Alfano. Fără a aminti apoi că istoria ne învaţa cât de abili au fost creştin-democraţii în arta de a distila veninuri subtile şi de a-şi înfige cuţite între coaste.

Apoi există acel „băiat bun” care este Grillo care cu cei o suta şi ceva de parlamentari, una face şi o suta gândeste pentru a încâla lucrurile.

Mare este confuzia sub cer dar situaţia nu este optima. Ţara continua să se zbata într-o criză de dimensiuni terorizante care devorează venituri şi locuri de muncă, centrul european de statistică ne spune că o treime a populaţiei este la limita sărăciei şi cizma întreagă este traversată de flăcări de proteste, câteodată spontane, deseori manevrate de mafie şi extrema dreapta.

Nu ne rămâne decât să plângem.

Giancarlo Bellini

DESPRE REGI, NOBILI, PIONI & LINGĂI

Premisa: nu am nimic personal cu dl. Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. Nu mi-a ofensat mama, nu a umblat cu soţia mea, nu ţine, cred, cu vreo echipa de fotbal adversă. Chiar am respect pentru vârsta sa înaintata, îmi place figura sa aproape hieratica şi, ca persoana ghinionista, solidarizez cu el pentru cele ce i s-au întâmplat pe parcursul vieţii. Vrem să enumerăm câteva? Urcă pe tron încă de copil, apoi tatăl său se răzgândeşte şi cu palmă în fund îl dă jos restituindu-l naturalelor sale interese. Urcă din nou adolescent şi dă de un militar care îl marginalizează şi îl da la o parte de la orice decizie importantă. Apoi, cu puţin curaj şi pentru a conta ceva organizează o lovitura de stat dar, puţin mai târziu, noul regim îl împachetează şi îl trimite în exil, lucru care pentru un rege este mai rău decât să fie împuşcat sau decapitat.

Şi pe de altă parte, dacă privim Europa seculului trecut unde regii sau pretendenţii complici cu fascismul, laşi, curvarii şi, mai rău chiar cretini, nu au lipsit, el este intre cei care au făcut o figură bună.

L-am văzut şi auzit pe fostul suveran o singura dată cu ocazia unei onorificenţe oferită de universitatea Babeş-Bolyai şi, înconjurat de o serie de personalitaţi care-i cântau în strună, el mi s-a parut omul cu cel mai mare bun-simţ când a acceptat această onoare nu pentru propria persoană dar ca una acordata Ţarii.

Sunt republican deoarece nu pot înghiţi idea că o persoana – o oarecare persoană – poate fi şef de stat pentru toata viaţă, şi mai ales prin drept de naştere aşa cum nu pot suporta absurdul lanţ de titluri nobiliare, inutile şi pur parazitare pe care monarhie il trage după ea. (S-ar putea obiecta că, în alte forme, această nu foarte onorabilă categorie prosperă şi în republici. Şi este adevărat. Dar în acest caz nu i le-a dăruit nimeni. E vina noastră si î-am ales noi!).

Mare, deci, a fost stupoarea mea când, o sâmbata, în faţa unui televizor sintonizat pe canalul amiral al televiziunii de stat, finanţata de noi toti printr-un abonament care este ca o taxa, a apărut o emisiune (Ora Regelui) în care se facea propagandă vizitelor de lucru ale casei regale. Lucru de neconceput intr-o republica serioasă.

Pot să înţeleg că, în jurul lumii, pot să existe încă persoane care, din motive personale, continuă să fie ataşaţi de o instituţie deja anacronică şi în afara timpului, şi le respect. Lasaţi-ma totuşi să zic că între capetele încoronate, nobili asortaţi şi jocherii lingăi care populează tuburi catodice şi aule universitare eu contunui să prefer regii.

Cei din pachetul de cărţi, evident.

Desfiintarea Partidului Comunist Italian(PCI) - scurt istoric

5. Parcursul PCI-ului către desfiinţarea sa este lung şi trebuie încadrat istoric ţinându-se cont de particularităţile acestui partid. De societatea în care a trebuit să acţioneze, începând cu cel de-al doile război mondial. Reparcurgând succint istoria PCI-ului din 1944 până în 1991 se pot determina câteva puncte cruciale: a) întoarcerea lui Togliatti în partea eliberată a Italiei, b) apariţia în public ale diferitelor sensibilităţi interne ale partidului, c) progresiva sa îndepărtare de tipul sovietic de socialism, d) degenerarea genetică „ante-literam” ale social-democraţiei italiene, craxismul şi căutarea unei „a treia căi”, e) sfârşitul regimurilor de „socialism real”.
   

   
   

   1. În martie 1944 Palmiro Togliatti, până atunci emigrat în Rusia şi vice-secretarul Internaţionalei comuniste, debarcă la Napoli. După trei zile ţine un discurs rămas în istorie ca cel al „cotiturii de la Salerno”. Ştie că jocurile sunt făcute şi ca Yalta va divide Europa în sfere de influenţă şi că Italia va cădea în cea occidentală. Se pregăteste deci pentru un lung război de tranşee în interiorul instituţiilor. Spune că „partidul nou” ar trebui să fie un partid de masă care va intra şi va accepta jocul democratic; care e pregătit să colaboreze cu toţi pentru a elibera ţara de trupele naziste şi de fascism. Problema instituţională va fi discutată la sfârşitul războiului. Partea partidului care se găseşte la nord şi luptă cu armele în mână impotriva nazi-fasciştilor, vede în schimb mişcarea partizană ca prologul revoluţiei sociale şi nu e de acord. Apoi înţelege că încercarea de a ieşi din colivia sferelor de influenţă cu puşca în mână ar echivala cu o inutilă baie de sânge (Grecia, puţin  timp după va confirma). PCI-ul deci va participa la guvernele de unitate naţională până când, în 1947, primul ministru Alcide De Gasperi – care e în acelaşi timp secretar al creştin democraţiei (DC) – la întoarcerea dintr-o călătorie în SUA va exclude comuniştii şi socialiştii din guvern. Urmează campanii electorale înflăcărate pentru primele alegeri locale şi parlamentare (1948). Acestea ultime vor fi frustrante pentru stângi şi DC-ul va obţine majoritatea absolută a voturilor.

   
   

   2. Dacă sensibilităţi diferite – de altfel naturale, într-un partid care racola atunci aproape 25% din voturi – au existat mereu în PCI, în 1962 al X-lea Congres le arată public cu o răsunătoare ciocnire de poziţii între dreapta partidului (Amendola, Napolitano) care propune crearea împreună cu socialiştii (care se îmbarcă într-o experienţă de guvernare cu DC-ul) şi poate cu social democratitii, a unui unic partid al muncii, şi stânga sa (Ingrao) care propune o mai strânsă colaborare a partidului cu ciocnirile sociale şi politice care încep să apară în ţară şi, prin intermediul acestora să se ajungă la coeziunea unui „bloc istoric” între muncitori, ţărani, artizani, studenţi şi intelectuali. Desigur linia centristă a lui Togliatti câştigă congresul dar această diviziune va condiţiona întreaga evoluţie succesivă a partidului.

   
   

   3. Prima critică publică a PCI-ului la aşa-zisul „socialism real” apare în 1964 şi poartă semnătura secretarului său naţional. Togliatti este în vacanţă la Yalta unde este prevăzută o întâlnire informală între conducătorii comunişti care îşi petrec vacanţele în zonă. Togliatti pregăteşte un document concis dar nu va avea timp să-l citească: e lovit de un ictus şi moare după trei zile. La Roma CC-ul reunit în mare grabă îl numeşte ca secretar pe Luigi Longo care, cu o mică delegaţie  pleacă imediat să ridice trupul neînsufleţit al predecesorului său. Citeşte documentul pregătit de Togliatti şi decide să-l publice integral în „L’Unita” în ziua următoare. Este vorba de 4 pagini A4. În primele trei pagini şi jumătate se vorbeşte de probleme internaţionale şi economice. Ultima jumătate înfruntă probleme de ordin intern al mişcării comuniste internaţionale şi spune clar conducătorilor comunişti ai partidelor aflate la putere că în ţările lor, cu costuri a mari eforturi şi sacrificii, au fost desigur construite nişte structuri de tip socialist. Dar şi ca conceptul de „democraţie socialistă” a fost abandonat pe stradă. Şi fără aceea nu era nici o speranţă de a merge  înainte. Apoi 1968 şi invazia Cehoslovaciei. Într-un comunicat, votat în unanimitate, direcţiunea PCI-ului apără Partidul Comunist cehoslovac şi îşi declară deschis „dezaprobarea”. Confirmă că orice partid e liber să-şi aleagă propria linie politică de care va răspunde în faţa propriilor militanţi şi a poporului. Poziţie care va fi repetată cu orice ocazie, de către reprezentaţii PCI-ului la toate întrunirile comuniste internaţionale. În 1981 delegatul PC-ului la al XXVI-lea congres al PCUS condamnă represiunile din Polonia şi intervenţia sovietică în Afganistan. Din partea sa, Enrico Berlinguer, care i-a succedat lui Longo la conducerea PCI-ului, într-o transmisiune televizată admite că ţările socialiste „au epuizat orice capacitate propulsivă de reinnoire”.

   
   

   4. Desigur criticile aduse de PCI „socialismului real” nu erau bazate pe reacţii emoţionale. Deja din anii 50 PCI-ul a iniţiat elaborarea unei coerente „căi italiene spre socialism”, axată pe lupte sociale şi bătălii parlamentare care să impună reforme de structură radicale sistemuui capitalist şi să îndrepte ţara, chiar dacă în mod relaitv lent şi gradual, către socialism. Căutând o „a treia cale” între social democraţie şi socialism de tip sovietic. În 1975 împeună cu Partidul Comunist spaniol şi un îndărătnic Partid Comunist francez (tot mai filosovietic sub conducerea lui Marchais) elaborează strategia „eurocomunismului” care, în 1976 şi alegerea secretarului Partidului Socialist italian a lui Bettino Craxi, care va anticipa cu anii degenerarea liberală a social-democraţiei, va începe să privească cu interes social–democraţiile nordice şi în mod special pe cea suedeză condusă de Olof Palme. Se începe a discuta dacă să ceară Internaţionalei Socialiste admiterea în organizaţie în calitate de observator.

   
   

   5. Căderea regimurilor socialiste din Europa de est este istoria de alaltăieri şi nu e acesta locul de a discuta despre aceasta. Ci de consecinţele pe care aceasta l-a avut în interiorul PCI-ului. În interiorul acelui PCI pe care îl ştim împărţit, de fapt daca nu de jure, în trei grupări diferite (dreapta, centru şi stânga) cu diferite sensibilităţi în sânul lor. Sfârşitul „socialismului real” a fost primit ca o eliberare şi sfârşitul unui echivoc. Din părţile mai moderate ca posibilitatea de a putea în sfârşit îmbrăţişa poziţii social-democratice mai mult sau mai puţin avansate. Din stânga ca ocazia de relansare a propunerii unui socialism libertar şi radical legat de luptele sociale şi de diferitele mişcări care au prins viaţă în societatea italiană (ecologişii, feminiştii, etc.). Este un fapt că în majoritatea de centru-dreapta a partidului a început să vehiculeze ideea că dacă nu ar mai exista comunismul nu ar mai avea sens a se numi comunişti, şi că era momentul de a crea o nouă formaţiune care ar fi axa unei viitoare agregări a stângii italiene. Aşa s-a propus desfiinţarea PCI-ului. A fost convocat un congres care printre lacrimi şi insulte, era bazat pe trei moţiuni. Prima, majoritară, care repetă poziţiile spuse mai sus. Cea de-a doua, a stângii, afirmă că numele, simbolurile şi identităţile sunt importante şi că era mândră să se numească comunistă din moment ce socotelile comuniştilor italieni cu „socialismul real” au fost încheiate, şi că în Italia comuniştii nu au făcut decât bine şi erau un partid popular, iubit şi respectat. A treia, a câtorva filosovietici de neclintit, era împotriva oricărei schimbări şi recunoştea Uniunea Sovietică singura formă de socialism victorios. Ştim toţi cum s-a sfârşit: rău!
      
      
      Giancarlo Bellini

   
   

Marxismul și problema națională (II)

Marx spunea că proletarii nu au națiune, ei sunt peste tot asupriți, de unde și acel ultim strigăt: "Proletari din toate țările uniți-vă!"

Iar de la acest citat este acuzată orice alianță a marxismului cu proiectele naționaliste/naționale, ceea ce e o greșeală! Să nu uităm, marxismul a fost și un motor al luptei de eliberare națională, cazul cubanez fiind mai mult decât sugestiv în această privință.

Recitiți cu atenție ultimele paragrafe din "Manifest":

"În Germania, atunci când burghezia are o atitudine revoluţionară, partidul comunist luptă alături de ea, împotriva monarhiei absolute, a proprietăţii funciare feudale şi a spiritului mic-burghez."

"Într-un cuvânt, comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orânduirii sociale şi politice existente."

Adică Marx cere comuniștilor pragmatism (luptați contra dușmanului, căutați aliați de moment dacă scopul este comun!) și nu îndoctrinare (fidelitate unei dogme de la care nu ne abatem – fidelitate cere doar proiectul luptei de clasă, indiferent care este aliatul de moment, lupta de clasă rămâne țelul ultim și motorul acțiunii –, ceva de genul: nu suntem naționaliști, deci nu ne putem alia cu naționaliști sub nicio formă – iar asta este o perspectivă totalmente greșită! –): dușmanul dușmanului meu poate fi aliatul meu de moment dacă interesele sunt comune.

Statul-națiune a fost un proiect burghez (burghezia trebuia să-și construiască capitalul pe un teren protecționist în prima ei fază), dar acuma tot burghezia, după ce a trecut de faza unei acumulări primitive, s-a lepădat de proiectele naționale (ceea ce e de adăugat aici, capitalismul financiar nu a avut casă, doar cel industrial), sprijinind totuși țări care-i pot susține imperialismul economic, proiectul ei este unul globalist: Piața Mondială (profitul de oriunde se poate).

Ceea ce Marx a realizat și teoretizat, mondializarea/globalizarea fiind una din temele centrale ale marxismului:

"Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei goneşte burghezia pe tot întinsul globului pământesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni."

Astăzi a fi patriot înseamnă a spune nu burgheziei financiare!

Astăzi Marx poate că ar spune: Proiectul național, părăsit în multe părți de burghezia industrială, a rămas proiectul vostru, un proiect proletar (și într-adevăr, și mic burghez).

C.N.