1 Mai - Partidul Socialist Roman

Cititorilor.
De mult timp,de prea mult timp,acest blog a tacut. Asta si datorita unor motive care nu au depins de noi. Acesta (blogul), ar fi trebuit sa fie modificat pt a avea o noua titulatura: aceea a partidului a carui organ de presa este. Pentru a putea face aceasta modificare,a trebuit sa asteptam oficializarea. Astazi putem sa anuntam ca partidul a devenit oficial Partidul Socialis Roman (PSR).
In continuare, in zilele urmatoare, blogul va fi modificat in acest sens, dar ocazia zilei de 1 mai e prea importanta pt a nu o comemora, gazduind reflexiile unui batran militant, nascut si maturat dpdv politic in Italia, dar care de mult timp traieste in Romania si a carui interventii le-am mai publicat deja si in precedenta.

Redactia.

1 MAI.
Reflexiile (amare) ale unui batran nemultumit.
Si iata-ne ajunsi si in acest an,la ''ziua internationala a muncii''. In alte vremuri, era o sarbatoare; in aceste vremuri insa, avem prea putin de sarbatorit. Nu au ce sa sarbatoreasca nici cei care inca au un loc de munca, nici cei care il cauta in zadar si cu atat mai putin cei care descumpaniti, au incetat si sa-l mai caute.

Odata, munca avea o centralitate in viata sociala si politica a natiunilor; organizatiile sale sindicale si politice erau unite si puternice,obtineau rezultate importante si adunarile lor erau vii si aglomerate. Se recunoastea sensul si datoria activismului. Erau doar ultimele decenii ale secolului trecut si totusi parca au trecut de atunci milenii.

Astazi, dumnezeul profit este nemilos, multnationalele si marea finanta dicteaza legile. Guvernele dreptei si si cele formate din partide ''social democrate'' accepta, fara a bombani prea mult, dictatele birocratilor de la Bruxel sau, mai rau, cele ale organizatiilor criminale legalizate precum FMI sau Banca Mondiala, care cu retetele lor, de cel mai dur liberalism, au adus la limita falimentului tari intregi, au aruncat in disperare milioane de familii, au redus
veniturile si drepturile tuturor celor care traiesc onest din propria munca.

Organizatiile politice ale muncitorilor sunt fragmentate si tensionate; cele sindicale - si ele divizate si intr-o continua polemica interna - putand duce doar lupte defensive pentru a incerca sa mai salveze ce a mai ramas din salarii si drepturi (si a mai ramas putin).

O situatie dezolanta pt care si noi oamenii de stanga, noi muncitorii, cu a noastra acceptare resemnata, cu fricile noaste si cu pasivitatea noastra, avem o parte din vina. Seara, nemultumiti din cauza banilor care nu ne ajung, obositi si stresati din cauza muncii ostenitoare, sau de cautarea unui loc de munca, nu mai frecventam organizatiile noastre. Ne asezam in fata televizorului care transmite productiile patronilor si de la care sorbim
imagini bine construite, facute pentru a ne convinge ca sub comanda lor traim in cea mai buna lume posibila: fimilii fericite care alearga cu zambetele pe buze sa achizitioneze din darurile abundentei societatii de consum. Automobile stralucitoare, electrocasnice, multe dintre ele inutile, produse alimentare neesentiale cand nu sunt si daunatoare cu tot arsenalul lor de coloranti si conservati, uleiuri vegetale cu potential periculos ca de exemplu cel de palmier, care da, leaga bine diversele componente si face atractiva forma produselor coapte, dar care oamenii de stiinta sustin ca distruge celulele pancreasului.

Imagini inselatoare. Voi stiti ca realitatea e cu totul alta si ne arata intreprinderi atat de stat cat si private care odata erau infloritare si care, cazute in mainile unor multinationale, se inchid, emigreaza sau se restructureaza aducand somaj.
Stiti ca drepturile voastre constitutionale au devenit hartie igienica la locul vostru de munca, ca salariile voastre sunt taiate direct de la patronat sau indirect printr-o fiscalitate prea rapace. Stiti despre tinerii care nu gasesc locuri de munca. Stiti despre greutatea si stresul vietii cotidiene.

Pentru a schimba aceasta stare a lucrurilor este necesar sa ne stapanim din nou vietile noastre, sa ne luam din nou in maini propriile destine si cele ale fiilor nostri. Sa beneficiem de organizatiile noastre muncitoresti, sa le schimbam din interior daca ne par neadecvate, sa luptam, sa iesim in strada.
Dar in acelasi timp, trebuie si sa fim constienti ca luptele la nivel national, chiar daca pot aduce rezultate si sunt necensare, nu mai sunt suficiente.
Si chiar si nivelul continental incepe sa fie insuficient.

Adversarii nostri, corporatiile, marea finanta, sunt puternici. Dispun de resurse nelimitate, bani si mijloace de comunicare. Indiferent de steagul pe care il arboreaza, isi ridica tentacolele asupra intregii lumi. Pentru a le contrasta eficient trebuie sa-i imitam.Trebuie sa inceteze luptele fraticide intre diversele componente ale stangii si trebuie lucrat la constructia unei internationale - care era deja in mintea lui Marx - a tuturor fortelor politice si sindicale care au luat nastere din munca si in ea se recunosc. O greva, de exemplu, a muncitorilor feroviari in Romania, in Germania sau in talia, ocupa intr-o zi 3 randuri dintr-un ziar. Ce ar fi daca si-ar incrucisa bratele muncitorii feroviari din toata lumea?

Vise, aiureli ale unui batran nemultumit? Probabil... Dar poate ar merita sa ne gandim putin chiar daca - sunt constient - ar fi vorba de o actiune pe termen lung. Dar se poate.
Incepand de acum sa redescoperim sensul activismului.

Degetul în ochi

BUNI PENTRU SPÂNZURĂTOARE

„Muncitorul are dreptul la o retribuţie proporţională la cantitatea şi

calitatea muncii sale şi în orice caz suficientă în a asigura lui şi , familie o existenţa liberă şi demnă”

Art. 36 din Constituţia Italiei.

Nimic revoluţionar. În mintea parinţilor constituanţi articolul 36 exprima un concept evident, firesc, lipsit de orice fel de radicalitate. Dar radical (şi pentru unii chiar revoluţionar) a devenit aproape imediat după promulgarea Constituţiei, cu venirea guvernelor de centru-dreapta – care aveau concepţii diferite – şi reconstruirea capitalistă a Ţării.

„Salarii mici şi puţine drepturi” era cuvântul de ordine a patronilor. Şi după această partitură trebuia să se cânte. Pentru cei care cântau în afara corului erau rezervate muncile cele mai stresante şi toxice (reeducare încredinţată FIAT-ului profesorului Valletta) şi în cazurile cele mai dificile, pilule de plumb (tratamentul în care era specializat Mario Scelba, ministrul poliţiei).

Cât sânge a trebuit să verse, câti morţi a trebuit să numere, câte batalii a trebuit să lupte mişcarea muncitorească italiană pentru a ajunge la o parţială aplicare al dictatului constituţional!. Generaţii au luptat şi suportat mari sacrificii pentru a rezista un minut mai mult decât patronul şi a smulge salarii decente. Pantru a se regăsi, doar după câteva decenii, la punctul de plecare.

Cum a putut să se întimple că, pentru prima dată după razboi, perspectiva fiilor să fie mai neagra decât cea a parinţilor? Ce vrajă malefică, ce destin cinic şi trişor? Nici unul. Doar o succesiune de evenimente.

Vechea clasă muncitoare, aceea care a dus lupte dure în perioada anilor 1969-1970, care a impus unitatea celor trei sindicate ideologic divizate (comunist, socialdemocratic-republican, catolic), s-a considerat pratic mulţumită de rezultate obţinute. Cea nouă, care s-a trezit cu totul de-a gata obţinut de altii, nu avea nici o experienţă de luptă şi probabil nu avea nici chef. Apoi în 1989 a cazut blocul socialist, care nu avea nici o legatura cu luptele sindicale dar care patronilor le inspira teamă. Şi în final, în 1991, sinucidera PCI-ului care, cu toate defectele lui şi cedarile ideologice, până când a durat conducerea lui Berlinguer, a fost tot timpul lânga muncitori. Apoi a urmat trendul pe care îl stim, acela a tuturor partidelor socialdemocrate.

Deja fara adversari patronatul şi-a luat revanşa, ajutat de criza economica şi de slabiciunea politicii: limitarea drepturilor, ritmuri de munca mai dure, contracte de muncă „atipice” şi mai ales şantajul dislocarii industriale, deoarece Europa celor 27 în loc să exporte drepturi şi salarii înspre ţarile foste socialiste, importă salarile noilor tipuri de capitalism de jaf.

Aşa gestionează capitalismul dictatura sa, O dictatură mai perversă decât dictaturile pe care le-am cunoscut, deoarece formal respectă tabloul „democraţiei” liberale dar învenineaza mass media şi manipulează rezultatele electorale cu legi „ad hoc”. În acest cadru a aparut stirea că multinaţionala suedeză Electrolux ameninţă să închidă una din fabricile sale italiene, dacă muncitorii nu acceptă o reducere cu 40% a salarilor.

Semnalul a fost lansat şi „domniile lor” o spun deja fără ruşine, Şi doresc să fie mediatizati. In cursul unei emisiuni a unui canal tv italian (Piazza Pulita, La7tv, 03.02.2014) un grup de aşa zişi „antreprenori” s-a imortalizat la o cârciumă de lux din nordul Italiei unde, între o pastă cu salam de ţap sălbatic, o mousse de ton crud şi vinuri de colecţie, discutau despre muncitorii lacomi care traiesc deasupra posibilităţilor lor, despre o ţara prea sindicalizată şi, bineînţeles, despre comuniştii care îi împiedică să muncească. Şi mai ales propuneau un salariu maxim de 700 de euro.

Din punct de vedere uman aceste persoane ar fi bune de spânzurătoare, dar noi suntem judecători blânzi şi preferam un om viu, chiar dacă este un nemernic, în locul unui mort.Si deoarece ei vor să muncească ne-ar placea să le îndeplinm dorinţa: să le blocam pentru un an bunurile lor, casele lor elegante pentru a-i trimite să locuiască într-un apartament în chirie şi la munca în fabrica, cu salarii de ei sugeraţe.

Bine aţi venit în rândurile clasei muncitoare !

Giancarlo Bellini

Despre ''fufele tv'' si sfaturi politice...

        Am vazut recent,(probabil) odata cu luna decembrie si aniversarea revolutiei din 1989,diverse vedete tv care blamau socialismul si cantau ode ''libertatii'' instaurate in societate dupa 90.Personaje ca Loredana Groza,Horia Brenciu,etc,intr-un cuvant crema show biz-ului romanesc, pe care eu le voi numi ironic ''fufe tv'' (indiferent de sex) si care periodic,se transforma in cavaleri ai capitalismului si al modelului de productie burghez.Sigur,nu e ceva nou,vedem asta la ordinea zilei de 20 de ani incoace.Si sigur inteleg ca toate astea sunt in spiritul timpului in care traim si ca probabil in anii 50 - 60 exista tot in spiritul timpului de atunci o atitudine ostila,onesta in randul maselor,la adresa capitalismului si a clasei burgheze.

Tot asa pot intelege si amprenta lasata in constiinta maselor de catre privatiunile si austeritatea traita de populatie in anii 80,cand Romania platea in regim de urgenta datoria acumulata pt a industrializa tara.Pot intelege si faptul ca oamenii nu

inteleg de ce economiile socialiste estice aveau dificutati in a oferii aceeasi gama de produse de larg consum precum dezvoltatele economii capitaliste vestice.Sau pot intelege si faptul ca pare de neconceput sa risti sa ai de suferit in urma credintelor politice chiar si intr-o asa zisa societate aflata intr-o etapa revolutionara cum se pretindea a fi cea socialista...

      Insa ceea ce mi-a starnit dorinta de a scrie acest articol a fost un reprtaj pe care l-am vazut zilele acestea la Stirile Pro Tv si care ne ''informa'' cat au castigat unele ''fufe tv'' in urma sarbatorilor.Sumele erau in general dupa ce s-a tras linie,undeva intre 20 - 30 de mii de euro pt 2,3 concerte,sau pt alt gen de evenimente din categoria showbiz-ului.Atunci mi-am adus aminte de doamna Loredana care povestea,nu mai stiu daca la Vocea Romaniei sau daca era la o alta emisiune despre saracia copilariei ei din perioada socialista.Si normal ca vazand sumele pe care aceste personaje le castiga doar in cateva zile,o poti intelege pe doamna Loredana cand vorbeste despre saracia din copilaria ei socialista.Realitatea este insa ca majoritatea romanilor traiesc cu,in jur de 1000-1200 de lei pe luna care sunt aproximativ 3 mii de euro pe an(!!) .Sigur,o sa spuna multi ca sunt invidios,in realitate sentimentul care ma cuprinde este unul de revolta si indignare,pt ca trebuie sa fie ceva gresit intr-o lume in care vecinul meu,tata,barbat pe la 50 de ani,care munceste 9-10 ore pe zi spargand betoane,iarna pe frig,vara pe canicula,castiga 3 mii de euro pe an in timp ce aceste ''fufe tv'' castiga in cateva zile de 10 ori mai mult.Bine,bine,o sa spuna aparatorii capitalului,dar pana la urma ele castiga pt ca si produc multi..bani..adica oamenii sunt dispusi sa plateasca din putinul lor pt ceea ce produc aceste vedete.Si probabil au dreptate....insa merita sa ne punem intrebarea,cum e posibil asa ceva? Cum e posibil ca munca unui muncitor care construieste case (desi in ultimii 20 de ani nu s-au mai construit nici 10 la suta din ceea ce s-a construit in 40 de ani de socialism;normal,nu exista cerere,populatia Romaniei este in scadere si nu doar datorita emigratiei,tinerii nu-si mai permit majoritatea sa-si achizitioneze case,dar asta e alta poveste) ,a unui doctor care vindeca oameni,a unui profesor care formeaza generatiile urmatoare,sa valoreze mai putin decat munca acestor ''fufe tv'' sau macar sa ne intrebam cum e posibil sa existe o asemnea diferenta?

       Munca ar trebui sa fie premiata in primul rand in functie de importanta sociala pe care o are..(pe langa alte criterii,cum ar fi de exemplu efortul pt a invata o anumita meserie si efortul pe care il necesita munca respectiva,etc)...adica ce ofera societatii.Cum stabilim insa importanta sociala a muncii? Cred ca majoritatea suntem de acord ca munca unui om care produce in urma activitatii sale o casa,mancare,sau sanatate si educatie in cazul unui doctor si respectiv al unui profesor,etc,este CEL PUTIN la fel de importanta ca cea a unor persoane care produc divertisment...ca in cazul ''fufelor tv'' si deci rezulta ca actualul mod de premiere al muncii din societatea capitalista este unul fals si distructiv dpdv al valorilor pe care societatea ar trebui sa le insufle individului pt a avea o societate sanatoasa dpdv moral,echitabila si justa.Mentionez ca nu o sa pomenesc aici nimic despre exploatarea directa si indirecta(cazul privilegiatilor sistemului care totusi nu detin proprietate burgheza,ca de ex ''fufele tv''),desi acolo este adevarata cauza a problemei.Deci ca sa revenim la cum stabilim importanta muncii,mie imi place sa fac un exercitiu de imaginatie si sa-mi imaginez ca o anumita categorie sociala sau profesionala isi opreste brusc,de maine,activitatea..Care ar fi efectele asupra societatii daca de maine nu ar mai muncii cei care construiesc case,cei care sparg betoane ca vecinul meu,cei care produc produsele industriale si alimentare pe care le folosim si consumam zilnic(si aici ma refer la cei care muncesc si le produc efectiv,nu la patronate in a caror proprietate sunt fabricile si fermele agricole),cei care ofera educatie copiilor,etc...? Si comparati-le cu efectele asupra societatii pe care le-ar avea o eventuala lipsire a societatii de realizarile ''fufelor tv'' ....Fara a diminua deloc importanta sociala a muncii celor care produc divertisment,mai ales pt ca pana la urma aici intra toti artistii in general si nu-mi pot permite eu sa emit judecati in ceea ce priveste calitatea actului artistic al ''fufelor tv''  in comparatie cu de exemplu al unui actor de teatru sau al unei soprane de opera,e imposibil daca avem putina logica si o minima constiinta sociala sa nu realizam ca actuala stare a lucrurilor este CEL PUTIN INDECENTA si total dezastruoasa pt formarea valorilor etice pe care se bazeaza societatea!

Inainte de a trece la urmatorul punct din articol vreau sa citez aici de pe site-ul Wikipedia,de la sectiunea ''Marxism;Mostenirea Marxismului'' urmatorul paragraf: ''Observația marxistă conform căreia exploatarea în capitalism este o problemă sistemică și care astfel nu se explică prin tare morale individuale, n-a fost nici ea infirmată până în azi, cum nici observația analizei marxiste conform căreia nivelul relativ al veniturilor se datorează mai degrabă poziției pe care un individ o are în sistem decât altor factori, n-a fost infirmată de realitate.''

        Si acum sa ne intoarcem la inceputul articolului si anume la ''fufele tv'' care se transforma periodic in cavaleri ai capitalismului si campioni ai anticomunismului in ton cu moda si spiritul timpului (din convingere,cu siguranta)si care ne dau sfaturi politice(de natura ideologica)....

Ei bine dupa ceea ce am spus mai sus este usor de inteles cum majoritatea acestor personaje privesc lumea,societatea si realitatea dintr-o anumita perspectiva privilegiata.Lumea lor e cea a luxului,a privilegiului...Ei castigand bani,castiga defapt dreptul de acces la produsele si serviciile rezultate in urma muncii celorlalti..un acces aproape nelimitat la nivelul veniturilor pe care le au,dar mai presus de toate castiga un statut social privilegiat..care ii face deosebiti,ii face sa fie deasupra celor multi,le ofera senzatia de a fi deosebiti..cand defapt daca l-am pune pe Horia Brenciu sa faca munca vecinului meu de spart betoane pe -20 de grade celsius sau la +35 de grade celsius,9-10 ore pe zi,probabil eroul nostru ar muri efectiv dupa cateva luni! Tot asa asa nici vecinul nu ar fi capabil sa ofere show-ul pe care e capabil sa-l ofere artistul..deci in realitate ambii sunt deosebiti in felul lor,ambii au calitatile lor..doar ca unul va avea statutul unui mini faraon( marii faraoni raman cei care detin in proprietate mijloacele de productie) in timp ce celalalt va fi un ''ratat'' al societatii...Si ca sa extindem putin discutia putem intelege si pe o Martina Navratilova sau pe o Nadia Comaneci,care au fugit de socialism in capitalism,din moment ce acolo,puteau beneficia de un asemnea statut...indecent..fata de restul oamenilor care muncesc...ii putem intelege in general pe cei care exceleaza in domeniul lor de activitate,de ce prefera o societate care le poate oferi un statut cu totul deosebit in detrimentul unei societati care isi doreste sa fie echitabila si justa! Asta nu inseamna ca noi socialistii,comunistii,sustinem ca excelenta nu trebuie premiata! Trebuie,la actualul nivel al constiintei umane pt a motiva individul la a excela,dar nivelul de premiere trebuie sa fie unul decent in comparatie cu nivelul societatii per ansamblu..dar asta e o alta discutie.

Deci strict dintr-o perspectiva a lor,ignoranta,pt ca ignora adevarata realitate a societatii,e de inteles ca ei/ele (fufele tv) sa fie mari promotori ai valorilor societatii burgheze si insusi al societatii capitaliste,e de inteles sa fie si anticomunisti,aducandu-si aminte de perioada copilariei,comparata cu actualul statut de care beneficiaza.Ce e insa de neinteles e cum isi permit acesti inculti politic,sa se transforme in sfatuitori politici pt ceilalti,in mod public! O sa sara din nou cavalerii capitalului sa-mi spuna: cum ramane cu dreptul la libera exprimare? Si din nou,ei au partial dreptate.Da,respectivii au dreptul la libera exprimare,ca oricare dintre noi...trebuie insa sa fim constienti ca in timp ce noi ''oamenii de rand'' NE EXPRIMAM la coltul blocului cu vecinii sau avem posibilitatea de a ne apuca sa urlam intr-o piata unde daca suntem norocosi si nu ne amendeaza jandarmii,ne pot asculta cel mult cateva zeci sau sute de persoane dintre care jumate vor spune ca suntem nebuni,sau mai nou putem beneficia de o creatie capitalismului,(posibil una care ar putea constribui pe viitor la distrugerea lui pt ca permite relativ accesul la o informatie libera) internetul,insa unde din nou numarul celor carora ne adresam e limitat,in timpul acesta,cei care apar la tv si in special ''fufele tv'' sunt vazuti de milioane de oameni..Milioane de tineri adolescenti ii au ca modele in viata..Cuvantul unui om cu un statut social superior nu va suna niciodata egal cu cel al unui ''no name''...ori in aceste conditii cum putem vorbi de libera exprimare? Ce semnificatie mai are acest principiu in aceste conditii vazut din perspectiva unei presupuse societati democratice?

Si sa nu ne miram daca avem in parlament tineri ca fostul membru al formatiei de muzica HQ,Mihai Struzu....intr-o societate a imaginii si a circului...

Nertan Sebastian

DEZBATERI

Primim şi publicăm

MODEL OPTIM (?)

 

Pe tot parcursul istoriei, societatea umana s-a dezvoltat haotic, iraţional şi imoral. Dinamica dezvoltarii fiind lupta între indivizi, cel mai tare il transformă în sclav pe cel mai slab. Astfel au apărut clasele sociale; grupuri de persoane care dominau economic societatea şi marea majoritate a populaţiei,care devenea sclavii acestora. Apoi, cei bogaţi şi-au construit un sistem politic conform cu interesele lor, prin care şi-au consolidat şi perpetuat dominaţia, sistem ce dainueşte şi astăzi. Acest model de organizare a societaţii umane bazat pe forţa, haotic constituit, fară principii şi fară logică, a generat un şir lung de conflicte sociale: revolte şi răboaie între cei care erau stăpâniţi pentru a se elibera, şi stăpânii care luptau pentru a-şi păstra dominaţia. Aceasta lupta continua şi astăzi cu metode şi mijloace mai sofisticate.

Într-o asemenea societate nu a fost niciodată dreptate socială, şi nici pace socială nu putea să fie vreodată, atâta timp cât exista bogaţi şi săraci, exploataţi şi exploatatori, lux orbitor şi mizerie neagră.

La acest început de secol, discrepanţele între marii proprietari de capital si masă mare a populaţie sarăce a crescut enorm de mult. Iata ce scrie Pascal Sneckimon în cartea sa „Mizeria proprietăţii” „În 1998 cei 360 de mari miliardari ai lumii aveau un patrimoniu superior venitului anual a jumatate din populaţia globului”.

Aşa nu se mai poate continua! Elitele intelectuale ale societaţii trebuie să caute un alt model de organizare şi funcţionare a societaţii globalizate de astăzi. Şi, aceasta cu atât mai mult, dacă avem în vedere uriaşa dezvoltare a tehnologiilor de producţie, de comunicaţii cât si în domeniul militar. Aceste tehnologii crează condiţii ne mai întâlnite până acum de creştere a prosperitaţii generale, pentru toţi oamenii de pe glob, dar în acelaţi timp, ele au şi un potenţial distructiv uriaş, fapt pentru care trebuie ţinute sub un strict control de către o autoritate puternică la nivel global.

Pentru că societatea viitoare să poată fi organizată în aşa fel incât să aibă capacitatea de a răspunde tuturor provocarilor create de noua paradigmă socială de azi şi, mai ales, să poată funcţiona fară convulsii sociale pe un termen cât mai îndelungat, aceasta trebuie să fie organizata în aşa fel încât să fie invulnerabilă la orice tentative distructive, care desigur vor apăre. De aceea, este imperios necesar ca modelul optim de organizare a societăţii să fie determinat pe bază unei relaţii matematice axiomatice, care să-l facă astfel invulnerabil la orice tentative neştinţifice, de ordin speculativ, prin care s-ar încerca contestarea acestui model de organizare al societaţii.

Pentru realizarea unui astfel de model matematic, niciun efort nu este prea mare din partea oamenilor de ştiinţa şi a societăţii, având ăn vedere măreţia şi importanţa obiectivului ce trebuie atins.

La realizarea acestui obiectiv, considerăm că şi-ar putea aduce contribuţia cu succes şi inteligenţa româească, care are potenţialul ştinţific în domeniu. Este nevoie insă de curaj şi de determinare pentru a aborda un proiect de o asemena amploare, dar, reuşita va însemna cel mai mai mare pas făcut de omenire.

F.V

 

Cititorul nostru are dreptate: societăţile în care trăim sunt nedrepte, imorale şi corupte. Prin urmare dominate de ură şi lupte intre oameni. Şi deci orice proiect al unei societăţi viitoare trebuie să fie bazat pe dreptate şi echitate socială. Nu putem fi decât de acord chiar dacă, pentru moment, concordanţele noastre se termina aici.

Poate pentru că am urât mereu numerele şi eram slab la matematică dar am serioase indoieli că o rece formula matematică poate să ne conducă la „modelul optim” de organizaţie socială.

Probabil sunt un om al veacului trecut, incapabil să se detaşeze de la scheme, de la entuziasme şi deziluzii al „secolului scurt”, dar continui să mă gândesc că o lume nouă şi o societate mai buna nu vor mai putea apărea fără căldura a milioane de oameni, a nevoilor lor, a visele lor. Si chiar fără o bucăţică de utopie.

Pe de altă parte şi amabilul nostru interlocutor se limitează în a ne povesti visul său: nu ne furnizeză alte date, de contestat sau la care să convergem. Nu ne spune care, după parerea lui, sunt căile pentru a ajunge la ipotetica sa societate nouă; care sunt formele pe care şi le asumă articulaţiile presupusului „model optim”.

Îl invităm să o facă şi invităm cititorii nostri, puţini sau mulţi care sunt,să deschida o dezbatere pe acest blog. Să ne spuna în care lume ar vrea să trăiască, care sunt proiectele lor de societate.

Pentru a evita echivocurile: al meu este acela al unei societăşi socialiste. Şi aceasta în mare parte de reinventat.

(gcb)

PENTRU A NU ÎNŢELEGE GREŞIT

Îndepărtarea poate înşela: şi în România în ziare, televiziuni si mai ales prin internet, apar imaginile a une Italii semi-blocate de oamenii în piaţă, tiruri care blochează drumurile şi totul pare a fi o manifestaţi pozitivă de protest împotrivă politicilor nepopulare puse la punct de guvernul „profesorilor” şi apoi, după alegerile din februarie, de guvernul Letta, impus cu încăpăţânare de cel care odată era Presedintele Republicii şi care acum a devenit „Regele Giorgio I”.

Protestul, justificat, este real şi participa la el mulţi oameni oneşti, majoritatea dintre ei apolitici: muncitori care au pierdut slujba, „esodati” pe care plângăciosa profesoară Fornero i-a lăsat fară munca şi pensie, pensionari cu pensii minime, mici patroni din sectorul transporturilor care au semnat un munte de poliţe şi se găsesc fără marfuri de transportat, artizani şi mici intreprinzatori pe care criza i-a strangulat, dar...

Dar persoanele disperate sunt uşor de manevrat şi printre toţi acesti oameni de bine carora cuţitul crizei le-a ajuns la oase, s-au infiltrat elemente care cu criza şi cu binele oamenilor nu prea au de a face: mafioţi şi fascişti. Şi deoarece acestia sunt organizăti şi au bani, au preluat comanda. Ultrafascişti lui „Forza Nuova” şi „Casa Pound” pun la disposiţie organizarea şi cuvintul de ordine când mafiile, probabil, pun „caşcaval”. Pentru că a pune în mişcare tirurile care efectuază blocada, într-o tară lungă precum Italia este un turism destul de costositor.

Acestea sunt cele doua feţe al mişcarii „dei forconi”: pe de o parte oameni disperatii, iar pe cealaltă parte diverşii şefi şi şefuleţii care se deplasează în Jaguar de la un miting la altul, sunt anchetaţi pentru trafic internaţional de droguri, saluta cu braţul întins.

Vorbim cât vrem despre „il movimento dei forconi” dar să nu inţelegem licuricii drept lanterne: nu întodeauna este aur ceea ce sclipeşte.

(gcb)

REÎNTORCEREA CU FANFARE A CREŞTIN DEMOCRAŢILOR

Nu vreau să mor creştin-democrat” scria în plin regim DC un mare maestru al jurnalismului. Prin ghinionul lui aşa a murit şi mă tem că tot aşa trebuie să moară şi cei din generaţia mea, şi poate şi cei din urmatoarele. Voi fi înterebat: dar balena albă creştin democrata nu s-a dizolvat în dispreţul public pe vremurile „mâinilor curate”, cu secretarul său administrativ prins cu mâinile in sac şi cel politic care apărea în faţa judecătorilor din Milano cu balele la marginile gurii? Şi diaspora creştin-democrată nu s-a împraştiat în cele patru zării după cum ii dicta inima şi convenienţele? În micile partiduleţe de centru-drapta sau centru-stânga sau în cea care apărea atunci (analiza cât mai greşita!) armata Brancaleone berlusconiană. E aşa. Şi dacă este aşa, atunci, din ce se nasc temerile mele de vechi „stingist” niciodată căit? Deoarece în alte forme, poate şi mai insidiose, cea care a fost o balena albă s-a transformat in pasărea Phoenix şi renaşte din propria sa cenuşa. Să ne aşezam cu calm şi să analizăm cum s-a potut întimpla.

1.- Partidul democrat.

În ciudă a ceea ce aşteptau „parinţi nobili”, tentativa de a topi la rece cultura reformistă post-comunista cu cea a rămăşiţelor popularismului catolic, Olof Palme şi Leone XIII, a eşuat. Amalgamul nu a reuşit şi o nouă identitate nu s-a nascut: sufletul al centrului şi al dreptei al fostului PCI şi cel a stângii creştin-democrate au supravieţuit jucând de-a vaţ ascunselea şi privindu-se cu antipatie pentru a ascunde o lupta surdă intre ei. Şi deoarece stânga este un as când e vorba de a înşira înfrângeri, chiar fiind în majoritate, şi -a reuşit să pună, de duminica 8 decembrie, toata puterea în mâini moderate. Cum? Cu instrumentul ultra-democratic al alegerilor primare.

A practica libertate şi democraţie este corect şi frumos, dar este un joc care cere reguli precise: s-ar părea natural ca secretarul politic naţional al unui oarecare partid politic trebuie să fie ales de membrii acestuia dar, în schimb, „creierii aleşi” ai reformismului italian s-au lasat păcăliţi de către „doctori subţiri” al celeilalte parohii, stabilind ca secretarul naţional al PD-ului să fie ales de oricine s-ar prezenta la un sediu electoral, şi s-ar declara a fi un alegător al partidului şi ar plati 2 euro. Cel mai bun sistem de a se deschide la toate infiltrarile. A fost aşa că aproape 3 milioane de „presupuşi” alegători ai PD-ului au votat masiv (69,8%) pe tânărul primar din Firenze. Un mic încrezut ambiţios care nici măcar cu reformismul clasic nu are nimic de împărţit şi predică o politica liberală de tip vag „Blair-ian”. Din 8 decembrie majoritatea moştenitorilor a celui care a fost partidul lui Gramsci, Togliatti, Longo şi Berlinguer a pus la posturi de comandă pe Enrico Letta, primul ministru şi pe Matteo Renzi, secretar. Doi creştin-democraţi. Pentru a nu vorbi despre vice-prim ministu şi ministru de interne Alfano, care este un transfug berlusconian şi despre care vom vorbi mai târziu.

2.- Fostul Popor ale Libertăţilor.

Dl. Silvio Berlusconi, tot mai întunecat şi înrăutăţit, nu s-a mulţumit cu a se închide în caravanseraiul al (vechiului) noului său partid Forza Italia (bis), încojurat de căţei caniş, ulii, hiene si şerpoaice piton. Tot mai înfundat în populismul de extremă dreapta nu putea suporta mediatizarea concurenţei fără să recurgă la vreo stratagema care să-i dăruiască şi lui 30 de secunde de tub catodic şi, tot duminica 8 decembrie, a convocat adunarea naţională a cluburilor „Forza Silvio”. Nu se ştie sigur ce a fumat dar a aiurit vorbind de trei lovituri de stat organizate împotriva lui şi a imaginat un maxi-guvern compus din toate forţele parlamentare pentru a scrie o nouă lege electorală. Acum când Curtea Constituţională a casat fosta sa capodoperă.

La adunarea cluburilor, ca la exhumarea „Forza Italia” nu a luat parte patrula „belusconienilor diferiţi” conduşi de (iată-l!) Angelino Alfano care în aceasi zi, tot fatidicul 8 decembrie, s-au strâns căteva mii de oameni pentru a prezenta logo-ul noul-lui lor centru-dreapta. Convention ca la americani cu lumini, pitici şi balerine. Acestia, cum se autodeclară „berlusconienii diferiţi” , se proclamă moderaţii fostului PDL, şi nu alţii decât o bună parte a patrulei pe care fostul senator la timpul său a trimis-o la guvern şi a refuzat să o abandoneze când marele şef a trecut în opoziţie. Cu strigatul de „niciodata să nu lase ciolanul”, împreună cu şaizeci de parlamentari (rămăsiţe ale dreptei creştin-democrate şi vreo un vechi P2-ist de origine socialist-craxian) afirmă că au rămas la guvern pentru a fi „sentinela centru-dreptei” în interiorul său. Afirma că sunt infatuaţi de dragoste nebună pentru Berlusconi, chiar dacă nu este sigur că mr. Mediaset agrează tipul lor de iubire.

3.- Noua situaţie politică şi guvernul.

Enrico Letta, acum ca Berlusconi şi-a luat jucăriile şi a mers să joce pe uşa opoziţiei şi a rămas cu Alfano, vechiul său coleg a celei care fusese tineretul creştin democrat d’antan, a spus că guvernul este acum ma puternic: poate mai puţin numeric dar mai strâns legat. Dar probabil a fşcut socotelile înainte de sfârşitul mesei pentru ca prietenul său Renzi a fost ales în fruntea PD-ului cu o avalanşă de voturi şi avalanşele, de obicei, fac daune. Noul secretar al PD-ului va trebui să treacă la încasare în moneda cheltuibilă pentru a se lauda în faţa alegătorilor săi cu măsuri care, după miros, sunt la ani lumina distanţă de cele care în schimb vor să le ia „sentinelele” lui Alfano. Fără a aminti apoi că istoria ne învaţa cât de abili au fost creştin-democraţii în arta de a distila veninuri subtile şi de a-şi înfige cuţite între coaste.

Apoi există acel „băiat bun” care este Grillo care cu cei o suta şi ceva de parlamentari, una face şi o suta gândeste pentru a încâla lucrurile.

Mare este confuzia sub cer dar situaţia nu este optima. Ţara continua să se zbata într-o criză de dimensiuni terorizante care devorează venituri şi locuri de muncă, centrul european de statistică ne spune că o treime a populaţiei este la limita sărăciei şi cizma întreagă este traversată de flăcări de proteste, câteodată spontane, deseori manevrate de mafie şi extrema dreapta.

Nu ne rămâne decât să plângem.

Giancarlo Bellini

DESPRE REGI, NOBILI, PIONI & LINGĂI

Premisa: nu am nimic personal cu dl. Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen. Nu mi-a ofensat mama, nu a umblat cu soţia mea, nu ţine, cred, cu vreo echipa de fotbal adversă. Chiar am respect pentru vârsta sa înaintata, îmi place figura sa aproape hieratica şi, ca persoana ghinionista, solidarizez cu el pentru cele ce i s-au întâmplat pe parcursul vieţii. Vrem să enumerăm câteva? Urcă pe tron încă de copil, apoi tatăl său se răzgândeşte şi cu palmă în fund îl dă jos restituindu-l naturalelor sale interese. Urcă din nou adolescent şi dă de un militar care îl marginalizează şi îl da la o parte de la orice decizie importantă. Apoi, cu puţin curaj şi pentru a conta ceva organizează o lovitura de stat dar, puţin mai târziu, noul regim îl împachetează şi îl trimite în exil, lucru care pentru un rege este mai rău decât să fie împuşcat sau decapitat.

Şi pe de altă parte, dacă privim Europa seculului trecut unde regii sau pretendenţii complici cu fascismul, laşi, curvarii şi, mai rău chiar cretini, nu au lipsit, el este intre cei care au făcut o figură bună.

L-am văzut şi auzit pe fostul suveran o singura dată cu ocazia unei onorificenţe oferită de universitatea Babeş-Bolyai şi, înconjurat de o serie de personalitaţi care-i cântau în strună, el mi s-a parut omul cu cel mai mare bun-simţ când a acceptat această onoare nu pentru propria persoană dar ca una acordata Ţarii.

Sunt republican deoarece nu pot înghiţi idea că o persoana – o oarecare persoană – poate fi şef de stat pentru toata viaţă, şi mai ales prin drept de naştere aşa cum nu pot suporta absurdul lanţ de titluri nobiliare, inutile şi pur parazitare pe care monarhie il trage după ea. (S-ar putea obiecta că, în alte forme, această nu foarte onorabilă categorie prosperă şi în republici. Şi este adevărat. Dar în acest caz nu i le-a dăruit nimeni. E vina noastră si î-am ales noi!).

Mare, deci, a fost stupoarea mea când, o sâmbata, în faţa unui televizor sintonizat pe canalul amiral al televiziunii de stat, finanţata de noi toti printr-un abonament care este ca o taxa, a apărut o emisiune (Ora Regelui) în care se facea propagandă vizitelor de lucru ale casei regale. Lucru de neconceput intr-o republica serioasă.

Pot să înţeleg că, în jurul lumii, pot să existe încă persoane care, din motive personale, continuă să fie ataşaţi de o instituţie deja anacronică şi în afara timpului, şi le respect. Lasaţi-ma totuşi să zic că între capetele încoronate, nobili asortaţi şi jocherii lingăi care populează tuburi catodice şi aule universitare eu contunui să prefer regii.

Cei din pachetul de cărţi, evident.

Desfiintarea Partidului Comunist Italian(PCI) - scurt istoric

5. Parcursul PCI-ului către desfiinţarea sa este lung şi trebuie încadrat istoric ţinându-se cont de particularităţile acestui partid. De societatea în care a trebuit să acţioneze, începând cu cel de-al doile război mondial. Reparcurgând succint istoria PCI-ului din 1944 până în 1991 se pot determina câteva puncte cruciale: a) întoarcerea lui Togliatti în partea eliberată a Italiei, b) apariţia în public ale diferitelor sensibilităţi interne ale partidului, c) progresiva sa îndepărtare de tipul sovietic de socialism, d) degenerarea genetică „ante-literam” ale social-democraţiei italiene, craxismul şi căutarea unei „a treia căi”, e) sfârşitul regimurilor de „socialism real”.
   

   
   

   1. În martie 1944 Palmiro Togliatti, până atunci emigrat în Rusia şi vice-secretarul Internaţionalei comuniste, debarcă la Napoli. După trei zile ţine un discurs rămas în istorie ca cel al „cotiturii de la Salerno”. Ştie că jocurile sunt făcute şi ca Yalta va divide Europa în sfere de influenţă şi că Italia va cădea în cea occidentală. Se pregăteste deci pentru un lung război de tranşee în interiorul instituţiilor. Spune că „partidul nou” ar trebui să fie un partid de masă care va intra şi va accepta jocul democratic; care e pregătit să colaboreze cu toţi pentru a elibera ţara de trupele naziste şi de fascism. Problema instituţională va fi discutată la sfârşitul războiului. Partea partidului care se găseşte la nord şi luptă cu armele în mână impotriva nazi-fasciştilor, vede în schimb mişcarea partizană ca prologul revoluţiei sociale şi nu e de acord. Apoi înţelege că încercarea de a ieşi din colivia sferelor de influenţă cu puşca în mână ar echivala cu o inutilă baie de sânge (Grecia, puţin  timp după va confirma). PCI-ul deci va participa la guvernele de unitate naţională până când, în 1947, primul ministru Alcide De Gasperi – care e în acelaşi timp secretar al creştin democraţiei (DC) – la întoarcerea dintr-o călătorie în SUA va exclude comuniştii şi socialiştii din guvern. Urmează campanii electorale înflăcărate pentru primele alegeri locale şi parlamentare (1948). Acestea ultime vor fi frustrante pentru stângi şi DC-ul va obţine majoritatea absolută a voturilor.

   
   

   2. Dacă sensibilităţi diferite – de altfel naturale, într-un partid care racola atunci aproape 25% din voturi – au existat mereu în PCI, în 1962 al X-lea Congres le arată public cu o răsunătoare ciocnire de poziţii între dreapta partidului (Amendola, Napolitano) care propune crearea împreună cu socialiştii (care se îmbarcă într-o experienţă de guvernare cu DC-ul) şi poate cu social democratitii, a unui unic partid al muncii, şi stânga sa (Ingrao) care propune o mai strânsă colaborare a partidului cu ciocnirile sociale şi politice care încep să apară în ţară şi, prin intermediul acestora să se ajungă la coeziunea unui „bloc istoric” între muncitori, ţărani, artizani, studenţi şi intelectuali. Desigur linia centristă a lui Togliatti câştigă congresul dar această diviziune va condiţiona întreaga evoluţie succesivă a partidului.

   
   

   3. Prima critică publică a PCI-ului la aşa-zisul „socialism real” apare în 1964 şi poartă semnătura secretarului său naţional. Togliatti este în vacanţă la Yalta unde este prevăzută o întâlnire informală între conducătorii comunişti care îşi petrec vacanţele în zonă. Togliatti pregăteşte un document concis dar nu va avea timp să-l citească: e lovit de un ictus şi moare după trei zile. La Roma CC-ul reunit în mare grabă îl numeşte ca secretar pe Luigi Longo care, cu o mică delegaţie  pleacă imediat să ridice trupul neînsufleţit al predecesorului său. Citeşte documentul pregătit de Togliatti şi decide să-l publice integral în „L’Unita” în ziua următoare. Este vorba de 4 pagini A4. În primele trei pagini şi jumătate se vorbeşte de probleme internaţionale şi economice. Ultima jumătate înfruntă probleme de ordin intern al mişcării comuniste internaţionale şi spune clar conducătorilor comunişti ai partidelor aflate la putere că în ţările lor, cu costuri a mari eforturi şi sacrificii, au fost desigur construite nişte structuri de tip socialist. Dar şi ca conceptul de „democraţie socialistă” a fost abandonat pe stradă. Şi fără aceea nu era nici o speranţă de a merge  înainte. Apoi 1968 şi invazia Cehoslovaciei. Într-un comunicat, votat în unanimitate, direcţiunea PCI-ului apără Partidul Comunist cehoslovac şi îşi declară deschis „dezaprobarea”. Confirmă că orice partid e liber să-şi aleagă propria linie politică de care va răspunde în faţa propriilor militanţi şi a poporului. Poziţie care va fi repetată cu orice ocazie, de către reprezentaţii PCI-ului la toate întrunirile comuniste internaţionale. În 1981 delegatul PC-ului la al XXVI-lea congres al PCUS condamnă represiunile din Polonia şi intervenţia sovietică în Afganistan. Din partea sa, Enrico Berlinguer, care i-a succedat lui Longo la conducerea PCI-ului, într-o transmisiune televizată admite că ţările socialiste „au epuizat orice capacitate propulsivă de reinnoire”.

   
   

   4. Desigur criticile aduse de PCI „socialismului real” nu erau bazate pe reacţii emoţionale. Deja din anii 50 PCI-ul a iniţiat elaborarea unei coerente „căi italiene spre socialism”, axată pe lupte sociale şi bătălii parlamentare care să impună reforme de structură radicale sistemuui capitalist şi să îndrepte ţara, chiar dacă în mod relaitv lent şi gradual, către socialism. Căutând o „a treia cale” între social democraţie şi socialism de tip sovietic. În 1975 împeună cu Partidul Comunist spaniol şi un îndărătnic Partid Comunist francez (tot mai filosovietic sub conducerea lui Marchais) elaborează strategia „eurocomunismului” care, în 1976 şi alegerea secretarului Partidului Socialist italian a lui Bettino Craxi, care va anticipa cu anii degenerarea liberală a social-democraţiei, va începe să privească cu interes social–democraţiile nordice şi în mod special pe cea suedeză condusă de Olof Palme. Se începe a discuta dacă să ceară Internaţionalei Socialiste admiterea în organizaţie în calitate de observator.

   
   

   5. Căderea regimurilor socialiste din Europa de est este istoria de alaltăieri şi nu e acesta locul de a discuta despre aceasta. Ci de consecinţele pe care aceasta l-a avut în interiorul PCI-ului. În interiorul acelui PCI pe care îl ştim împărţit, de fapt daca nu de jure, în trei grupări diferite (dreapta, centru şi stânga) cu diferite sensibilităţi în sânul lor. Sfârşitul „socialismului real” a fost primit ca o eliberare şi sfârşitul unui echivoc. Din părţile mai moderate ca posibilitatea de a putea în sfârşit îmbrăţişa poziţii social-democratice mai mult sau mai puţin avansate. Din stânga ca ocazia de relansare a propunerii unui socialism libertar şi radical legat de luptele sociale şi de diferitele mişcări care au prins viaţă în societatea italiană (ecologişii, feminiştii, etc.). Este un fapt că în majoritatea de centru-dreapta a partidului a început să vehiculeze ideea că dacă nu ar mai exista comunismul nu ar mai avea sens a se numi comunişti, şi că era momentul de a crea o nouă formaţiune care ar fi axa unei viitoare agregări a stângii italiene. Aşa s-a propus desfiinţarea PCI-ului. A fost convocat un congres care printre lacrimi şi insulte, era bazat pe trei moţiuni. Prima, majoritară, care repetă poziţiile spuse mai sus. Cea de-a doua, a stângii, afirmă că numele, simbolurile şi identităţile sunt importante şi că era mândră să se numească comunistă din moment ce socotelile comuniştilor italieni cu „socialismul real” au fost încheiate, şi că în Italia comuniştii nu au făcut decât bine şi erau un partid popular, iubit şi respectat. A treia, a câtorva filosovietici de neclintit, era împotriva oricărei schimbări şi recunoştea Uniunea Sovietică singura formă de socialism victorios. Ştim toţi cum s-a sfârşit: rău!
      
      
      Giancarlo Bellini

   
   

Marxismul și problema națională (II)

Marx spunea că proletarii nu au națiune, ei sunt peste tot asupriți, de unde și acel ultim strigăt: "Proletari din toate țările uniți-vă!"

Iar de la acest citat este acuzată orice alianță a marxismului cu proiectele naționaliste/naționale, ceea ce e o greșeală! Să nu uităm, marxismul a fost și un motor al luptei de eliberare națională, cazul cubanez fiind mai mult decât sugestiv în această privință.

Recitiți cu atenție ultimele paragrafe din "Manifest":

"În Germania, atunci când burghezia are o atitudine revoluţionară, partidul comunist luptă alături de ea, împotriva monarhiei absolute, a proprietăţii funciare feudale şi a spiritului mic-burghez."

"Într-un cuvânt, comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orânduirii sociale şi politice existente."

Adică Marx cere comuniștilor pragmatism (luptați contra dușmanului, căutați aliați de moment dacă scopul este comun!) și nu îndoctrinare (fidelitate unei dogme de la care nu ne abatem – fidelitate cere doar proiectul luptei de clasă, indiferent care este aliatul de moment, lupta de clasă rămâne țelul ultim și motorul acțiunii –, ceva de genul: nu suntem naționaliști, deci nu ne putem alia cu naționaliști sub nicio formă – iar asta este o perspectivă totalmente greșită! –): dușmanul dușmanului meu poate fi aliatul meu de moment dacă interesele sunt comune.

Statul-națiune a fost un proiect burghez (burghezia trebuia să-și construiască capitalul pe un teren protecționist în prima ei fază), dar acuma tot burghezia, după ce a trecut de faza unei acumulări primitive, s-a lepădat de proiectele naționale (ceea ce e de adăugat aici, capitalismul financiar nu a avut casă, doar cel industrial), sprijinind totuși țări care-i pot susține imperialismul economic, proiectul ei este unul globalist: Piața Mondială (profitul de oriunde se poate).

Ceea ce Marx a realizat și teoretizat, mondializarea/globalizarea fiind una din temele centrale ale marxismului:

"Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei goneşte burghezia pe tot întinsul globului pământesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni."

Astăzi a fi patriot înseamnă a spune nu burgheziei financiare!

Astăzi Marx poate că ar spune: Proiectul național, părăsit în multe părți de burghezia industrială, a rămas proiectul vostru, un proiect proletar (și într-adevăr, și mic burghez).

C.N.

BERLUSCONI? VA ALEGE SERVICIILE SOCIALE

Atâta a tunat încât a început să ploaie! De ani răsună tunete de condamnări asupra capului lui Berlusconi şi, la sfârşit una definitivă şi irevocabilă i-a căzut deasupra: patru ani (trei sterşi din cauza unei vechi iertări) pentru fraude fiscale. Altele îl aşteaptă, penale şi civile, la toate gradele de judecată.

Ar fi şi pedeapsa suplimentară a suspendării drepturilor politice, dar acesta este substanţial neinfluentă din motivul în care, conform legii anticorupţiei, el este de considerat decăzut din mandatul parlamentar, cel puţin dacă un vot din camera de apartenenţă (Senatul) nu va interveni să-l salveze.

Din cauza vârstei avansate (unul din rarele cazuri în care bătrâneaţa este benefică) Berlusconi nu va intra nici măcar o secunda în pârnaie: legea îl permite să aleagă între o aurită detenţie la domiciliu într-una din multele sale reşedinţe şi încredinţarea (de probă) a serviciilor sociale pentru a lucra într-unul din acestea.

Suntem siguri că va alege cea de-a doua soluţie pentru că, trebuie sa o recunoaştem, omul este un mare muncitor: a obosit nu puţin – şi cu anumite rezultate – să inventeze legi care să-i salveze fundul în timpul anilor săi de guvernare. Şi, în modul său, este chiar generos: faţă de Caligula a adus, nu un cal, dar o robusta patrula de măgari în Parlament şi a distribuit sute de mii de euro şi apartamente sărmanelor fete cu o infăţişare placuta şi îndoielnică virtute.

Un singur rugământ: să nu fie trimis să muncească la „Protecţia Tinerelor”. Ar fi ca şi cum l-ar alege pe Dracula preşedinte donatorilor de sânge.

(gcb)

CONDAMNAREA LUI BERLUSCONI

Timpul este cinstit şi la final toate conturile se plătesc. Pe câte menevre şi legi „ad personam” le-au scornit avocaţi ai lui Berlusconi pentru a-l apăra „de” procese, unul a ajuns la final şi Curtea de Casaţie i-a dat o condanare fără apel.

Acum stim, peste orice îndoială rezonabilă, şi putem spune cu voce tare fără teamă de repercusiuni judiciare, că omul care a condiţionat, de la guvern sau de la opoziţie, viaţa politică italiană a fraudat statul cu mai multe sute de milioane de euro. Nu va face nici măcar o zi de închisoare deoarece vârsta îi permite să aleagă între detenţia la domiciliu şi încredinţarea sa servicilor sociale dar, datorită legi anticorupţiei poate să se considere decăzut din mandatul senatorial fără să aştepte recalcularea pedepsei accessorie a pierderi drepturilor politice pentru un număr determinat de ani. Berlusconi este condamnat şi deja declasata politică italiană a întrat în tilt.

Parlamentarii PDL-ului se strâng în jurul patronului lor, cum este de datoria lor fiind beneficiari, şi pun în mâinile sale mandatele lor de miniştri, senatori şi deputaţi. Apoi decid să-şi trimită preşedinţii în misiune la Preşedintele Republicii cu şantajul demisiilor în masă în caz că şefului lor nu i se acordă graţierea. Chiar ştiind că nu sunt ei în măsură să o ceară. Apoi, deoarece şeful dreptei, ca şi Al Capone, a fost condamnat pentru crime fiscale, ziarele de referinţa caută cu viclenie să facă să treacă teza conform căreia o evasiune de câteva milioane din partea unui grup de societăţi care varsă la visteriile statului zeci de miliarde din taxe este lucru mărunt şi strigă la „lovitura de stat” argumentând că nu se poate scoate din scena politică, pe cale juridică, conducătorul unei mişcari care reprezintă milioane de alegători. Cineva îşi pierde şi puţina minte pe care o are şi vorbeşte de război civil. Cel direct interesat, într-un mesaj video, repetă din nou învechita sinfonie al „complotului judecătorilor comunişti”, cere o reformare radicală a justiţiei (desigur în favorea sa) şi neobţinând-o, recurgerea la alegeri anticipate cu o revenire la 1994: Forza Italia ca partid şi probabil fiica sa Marina în calitate de candidat.

Dacă Atena plânge nici Sparta nu râde. În adversarul-aliat, PD-ul, apele sunt de ceva timp agitate în vederea viitorului congres. Orgolii personale şi lupte tribale conduc la un dezacord total asupra regulilor congresuale şi se vorbeşte de toate în afară de linia politică. Dar va trebui să găsească un răspuns univoc în faţă provocarilor semieversive al PDL-ului, altfel va risca să piardă pe lângă voturi şi obrazul.

Imediat după decizia Curţii de Casaţie, Preşedintele Republicii i-a invitat pe toţi la calm şi la respect faţă de sentinţe. Probabil, în tentativa de a linisti centrul-dreapta şi-a exprimat convingerea că vremurile sunt coapte pentru o reformă a justiţiei a cărei necesitate nimeni nu o neagă, chiar dacă nu poate fi cea visata de Berlusconi. Acum, la întoarcerea din vacanţă, se va găsi într-o mare încurcătură. Ştie că nu va putea accepta cererea de graţiere în forma în care o vor cere preşedinţii grupelor parlamentare PDL-ului, dar este un politician inteligent şi cu o vastă experienţă şi deci nu poate sa nu ştie că, chiar acceptind-o în circumstanţile prevăzute de lege, riscă să piardă şi puţina popularitate care i-a rămas după impunerea guvernului Letta-Alfano. Care ar fi şi de emergenţă dar desigur împotriva voinţei electoratului. Şi ştie că fără o intervenţie în acel sens, guvernul pentru care s-a luptat atâta riscă să cadă în scurt timp. Este cunoscuta opoziţia sa la dizolvarea nou-născutului Parlament şi de a merge la alegeri anticipate cu actuala lege electorala care ar repropune, în mare, aceeaşi geografie parlamentară. Ce ar putea face în cazul unei crize guvernamentale? Să verifice dacă există în Parlament o majoritate alternativă? Numeric aceasta ar putea exista, chiar daca redusă. Dar din punct de vedere politic? Asupra acesteia apasă mari diferențe politice şi ranchiuni, afronturi neuitate. Cine ştie dacă „persuasiunea morală” a Preşedintelui care reuşise să-i facă să digere pe recalcitanţii PD-işti şi PDL-işti o coaliţie comuna, nu ar putea reuşi şi cu acest miracol. Vom vedea.

Giancarlo Bellini

EUROPA VIRTUALĂ

Personal mă simt european şi europenist. Dar această Europa nu-mi place. Câteodată mă întreb dacă acest tip de UE nu este mai bine să o pierdem decât să o găsim. Daca ar fi doar un fapt personal ar fi un lucru fără importanţă: pentru marile numere nu aş fi decât un grăunte de praf care hoinăreşte prin aer. Dar văd că am o companie bună şi că grăunţele nemulţumite au devenit aşa numeroase că au format un nor care acoperă o bună parte din cerul Uniunii. Şi aceasta, algizilor birocraţi de la Bruxelles şi guvernanţilor diverselor ţări, ar trebui să le pună câte un semn de întrebare.

Uniunea Europeană nu era la timpul său născută sprijinită de mari speranţe şi un amplu consens popular? Nu au legitimat cetăţenii săi existenţa sa votând în mod masiv primele parlamente de la Strabourg, care printre altele nu aveau atunci (dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult) vreo putere efectivă? Şi atunci de ce atâta nemulţumire? Ne-am trezit într-o dimineaţă cu faţa la perete? Am înebunit dintr-o dată? Din ce cauză misterioasă stafia întunecată a nemulţumirii bântuie pe zidurile cetăţii europene? Simplu, pentru că zidurile sunt virtuale şi cetatea europeană nu există.

Prin aceste ziduri virtuale nu le-a fost greu rechinilor marii finanţe se penetrerze în sistemul economic al Uniunii inexistente, pentru a se îmbogăţi otrăvindu-l şi chemând la putere cele mai jalnice drepte ale ultimelor treizeci de ani. Care ascultătoare s-au închinat în faţa zeului ban, şi acesta virtual.

În zilele trecute BCE-ul ne-a informat că în eurozonă şomajul a ajuns cota nesustenabilă de 45,8%. Dar şi acestea sunt date virtuale, pentru că instituţiile de statistică a unor ţări corectează datele spunând că, de fapt şomeri sunt mai mulţi. Că există o armată de demoralizaţi care au renunţat în a mai căuta de muncă şi nu sunt înscrişi în listele celor care caută de lucru. Şi astea nu sunt cifre virtuale: sunt femei şi bărbaţi care trăiesc drama unei existenţe precare pentru că o dată cu criza economică, protecţia socială s-a redus. Şi nici democraţia nu se bucură de sănătate.

Toate acestea sunt fructul amar al poiticilor liberale, a egoismelor naţionale, dar şi a renunţării la proiectul unei federaţii europene care să fie cu adevărat o cetate de necucerit pentru bandiţii aducători de noi barbarii.

Este necesară ca politica – politica bună – să-şi reia rolul de conducere, să lase de o parte fricile şi să parieze pe o federalizare rapidă. Care să fie deschisă şi să tindă a deschide uşile până la graniţele sale geografice naturale.

Să alunge negustorii din templu şi să ne facă orgolioşi de a fi fiii şi cetăţenii „mamei Europa”.

Jaco

NOBEL

Atenţie la acest nume: Akira Amari. Dacă lucrurile vor continua să meargă tot aşa, peste câteva ani riscăm să-l găsim laureat premiu Nobel pentru economie.

La chestii economice domnul Amari ar trebui să se priceapă, din moment ce în Imperiul Soarelui Răsare este ministrul economiei. Nu ştim care, la el acasă, sunt meritele sale dar, la noi acasă, în Europa, cel puţin unul a demonstrat că-l are: cel al sincerităţii.

Intervenind, poate din prudenţă cu un mesaj video, la o convenţie economică organizată de Fundaţiei Italia-Japonia şi de Ambasada acele Ţari, a destăinuit că a găsit un sistem infailabil pentru a asana bilanţurile statelor, dezastrate de această deja infinită criză a sistemului capitalist.

Cum? Nu umanizând sistemul sau schimbându-l de tot dar pariind pe ştinţă care, după cum ştim, face paşi de uriaş. „Folosind celulele IPS” a spus „care demonstrază că pot înlocui celulele şi organelor deteriorate, şi cu ajutorul noilor medicamente” va fi posibil a garanta sănătatea cetăţenilor până la adânci bătrâneţi, mărind speranţa lor de viaţă. Şi deci va fi posibil, nu doar a lungi vârsta de lucru dar a elimina cu totul instituţiile de pensii, care atât de mult vătămează visteriilor statelor.

Ura! Să ne pregătim să crăpăm de oboseală în jurul vârstei de 150 de ani în picioare în faţa frezei sau lipiţi de birou şi să fim inlocuiţi de sprinteni de optzeci de ani care-şi asteaptă rândul.

Şi tinerii, aşa neexperimentaţi şi exigenţi? Să trăiască cu banii de buzunar de la părinţi, ajutându-i în aşteptarea lor – în caz că le-ar veni ideea să protesteze – cu robuste masaje ale bătelor pe spinare.

Acesta a fost mereu visul „domniilor lor”: acela de a ne stoarce ca pe nişte portocale până la ultima picătută şi apoi să nu arunce nici macar coja. Acum o spun deschis şi fără ruşine.

Dar dacă roata s-ar invârti? Să stea linistit onorabilul ministru: chiar dacă este tânăr nu-l vom lasă şomer. Un post la mină ii este garantat. Pentru toata viaţa.

Jaco.

SĂRBĂTOARE? CARE SĂRBĂTOARE?

Chicago, începutul lui mai 1886. Poliţia naţiunii care are în constituţie „dreptul la fericire”, trage asupra muncitorilor. Ulterior justiţia sa completeză opera spânzurând patru sindicalişti şi patru anarhişti pentru că au organizat ceea ce va fi denumită „revolta din Haymarket”. Aşa s-a născut recurenţa de 1 mai. Timpuri trecute, aţi spune. Chiar în secolul XIX. Şi apoi în statul capitalist prin excelenţa.

Mai aproape de noi: 1 mai 1947. Banda lui Salvatore Giuliano, plătită de mafie şi de către latifundiari, trage asupra ţăranilor şi muncitorilor reuniţi în localitatea Portella delle Ginestre (Sicilia, Italia). Şi aceasta a fost în secolul trecut. Lista este lungă şi sângele vărsat este mult. De la începutul istoriei sale, capitalismul a comis atâtea crime pentru care ar fi necesară o memorie de elefant şi râuri de cerneală pentru a le putea lista, cel puţin o parte.

Azi metodele sunt mai rafinate: se trage mai puţin şi se pune puterea în mâinile finanţiştilor. Se economiseşte plumbul şi se câştigă în eficienţă. Pentru că nici plumbul nu a împiedicat ca drepturile muncii să avanseze şi în tările capitaliste şi că o acceptabilă „civilizaţie a muncii” să fi fost instaurată.

Cu noile sisteme nu se omoară pe nimeni (cel mult se distribuie răsunătoare bătai pe spinarea protestatarilor) şi se condamnă la a muri de foame. Pentru că despre altceva nu se poate vorbi când în multe ţări ale civilizatei Europa şomajul ajunge la 45,8% (date BCE) şi consumurile alimentare scad cu 4% în câteva luni.

Azi este 1 mai. Sărbătoarea unei munci care scade văzând cu ochii ca unităţi angajate şi ca drepturi, reducând şi puţinul, în marea lui majoritate, [lumpen]proletariat care rămâne la o continuă situaţie precară şi cu salarii mici. Clicile neoliberale care formal guvernează o bună parte a lumii făcând praf democraţia şi drepturile pe care aceasta le implică, taie pe viu în cheltuielile sociale, apasă cu taxe şi impozite deja redusele venituri din muncă.

Este puţin de sărbătorit, oameni buni. Excursiile în afara oraşului, grătarele la aer deschis sunt şi aceasta din secolul trecut, de când munca avea centralitatea în sânul comunităţilor naţionale şi economiile nu erau încă făcute dezastru, sau chiar distruse. Azi, când nu ne mai rămân decât ochii să plângem, mai este doar de luptat. De a da picoare în fund finanţiştilor şi siniştrilor săi reprezentanţi. Şi apoi să recostruim.

Trăiască 1 mai de luptă!

GCB

În dialog Marco Costa și Constantin Rotaru

1.- Să pornim de la recentele actualităţi. Ultimele luni au fost deosebit de agitate pentru viaţa politică a României; marile demonstraţii populare începute în ianuarie anul trecut, referendumul împotriva Presedintelui Basescu şi sfârşind cu alegerile generale din decembrie. Aceste ultime alegeri au fost câștigate în mod detașat de USL (Uniunea Social Liberală) în dauna Partidului Democrat Liberal (PDL) care se afla la guvernare. Care este, în mod specific, analiza dumneavoastră a votului?

1. Uniunea Social Liberală, o alianță constituită în principal din PSD și PNL, s-a impus ca o forță menită să-l înlăture de la putere pe Traian Băsescu și PDL. Pentru marea masă a alegătorilor nu au prea contat ideologiile și programele politice, fiindcă ele nu au corespuns, și nu corespund intereselor vitale ale poporului. Toate partidele burgheze, fie ele de dreapta sau de stânga social-democrată, au format un cartel care, în esența, acționează pentru a păstra linia neo-colonialistă, de subjugare a României și de jefuire a resurselor economice și a bogățiilor și zăcămintelor subsolului țării. USL a profitat de comportamentul personal tiranic al lui Traian Băsescu, al camarilei sale și al PDL, o formațiune profund antipopulară și reacționară. Astfel, guvernul PDL de la București a pus în aplicare reducerea cu 25% a salariilor, crearea de poveri fiscale pentru întreprinzători, desființarea spitalelor, a școlilor, suspendarea asistenței medicale și, în general, așa cum se exprima Băsescu însuși, suspendarea atribuțiilor statului ca ansamblu de măsuri obligatorii de protecție socială. Din perspectiva guvernului PDL și a lui Băsescu personal, Statul urmează să devină un oficiu polițienesc de colectare de taxe și impozite aberante, fără ca statul să dea socoteală de banii colectați, întrucât aceștia urmează să umple conturile camariliei, să facă grele cheltuieli militare prin participarea României la războaiele de jaf și cotropire ale imperialismului, de asemenea să salveze băncile vinovate de producerea crizei mondiale, să consolideze statul polițienesc prin cheltuieli nesăbuite ale structurilor de forță și ale serviciilor seccrete, pilonii de susținere ai regimului. Putem considera că operațiunea e în plină desfășurare deoarece USL, deși a renunțat la „curbele de sacrificiu”, nu prezintă nici un program de redresare economică și lichidează ultimele obiective economice care aparțin Statului Român (energia electrică, zăcămintele care au mai rămas, combinatele industriale etc.). Prin urmare electoratul român, ca și al celorlalte țări din UE manifestă apatie fiindcă programele neo-liberale, dar și ale cartelului politic european nu se adresează popoarelor, ci exploatatorilor lor.

2.- În ce condiţii s-a desfăşurat campania electorală a PAS (PCR) şi cum se explică rezultatul vostru, care, la prima vedere, apare dezamăgitor? Viaţa politică românească pare puternic polarizată între cele două diferite coaliţii de centru-stânga şi centru-dreapta, cu evidente dificultăţi pentru partidele minore. Dar cele două coaliţii diferă în mod substanţial cu privire la policile sociale, creştere economică şi relaţii internaţionale?

2.- Este dificil să apreciem felul în care cetățenii evaluează calitatea campaniilor electorale burgheze deoarece capitaliștii cunosc foarte bine toate metodele de manipulare. Chiar și absenteismul este pervers dozat, în așa fel ca electorii să trateze cu lehamite votul. Astfel participă la vot doar activiștii formațiunilor bogate și unele segmente de populație corupte prin mită electorală. În schimbul unor bunuri sau mărfuri fără mare valoare, precum și prin bani oferiți votanților foarte săraci, clasa stăpânitoare își asigură forma fără conținut al rezultatelor dinainte cunoscute de organizatorii mascaradelor electorale. Prin mijlocirea serviciilor de forță și ale spionilor din numeroasele servicii secrete, a justiției de partid fascistoide și a procuraturii de șantaj, condusă personal de Traian Băsescu, s-a impus, în 2007, chiar și un nou cod electoral, potrivit căruia candidaturile sunt taxate. Astfel mulți oameni cinstiți nu pot participa democratic la alegeri deoarece ei nu își pot permite să plătească locurile eligibile. 

             PAS are mari dificultăți de a răzbate la masa alegătorilor. Nu avem mijloace adecvate pentru a ne face auzite programul. De altfel puterea folosește cu mare dărnicie calomniile referitoare la clasa muncitoare, a oamenilor muncii în general, tocmai ca planurile noastre să nu fie cunoscute publicului larg. Pot să spun că noi afară de un număr modest de materiale electorale și de munca de la om la om nu beneficiem de nici una din armele propagandistice de care plutocrația beneficiază din belșug.

            Poporul a ajuns în stadiul de a accepta, prin manipulare, întoxicare, diversiune, ceea ce vrea puterea, prezentând albul ca fiind negru, iar negrul ca fiind alb. În aceste condiții noi apreciem că rezultatele depășesc, totuși, așteptările.

În plus, la aceste alegeri obiectivul central pe care și l-a stabilit electoratul a fost acela de a scăpa de Traian Băsescu și de camarila sa concretizată prin partidul care se afla la guvernare, PDL. Ca urmare, celelalte partide, printre care și partidul nostru, nu au mai contat în calculele electoratului.

3.- Vorbiţi-ne în mod mai detailat despre PAS; cum se desfăşoară bătălia legală întreprinsă în 2010 pentru a reobţine oficial numele de „Partid Comunist Român” şi care sunt punctele programatice fundamentale cu care v-aţi prezentat la ultimele alegeri? Unul dintre sloganurile voastre are un impact deosebit: Patriotism, Responsabilitate, Creativitate.

3.- Noi apreciem că o justiție corectă nu poate exista fără legi corecte. Iar legile capitaliste-imperialiste nu sunt nici democratice, nici cinstite. Legile actuale sunt croite astfel încât să susțină inegalitatea socială, supremația gangsterească a grupurilor de presiune ale mafiilor economice, militare și polițienești, de asemenea să favorizeze distrugerea suveranității popoarelor, a libertăților cetățenești, să faciliteze jaful bogățiilor naționale, secătuirea resurselor în favoarea imperialismului, a marilor escrocherii bancare, a corporatocrației. Chiar din interiorul sistemului se aud critici din ce în ce mai severe la adresa acestui capitalism de pradă. A apărut chiar o sintagmă nouă, anume sintagma „capitalism democratic”. Prin urmare ceea ce doresc să realizeze comuniștii are ecoul dorit în rândul maselor populare. Ce doresc la urma urmelor comuniștii? Ei militează pentru abolirea exploatării omului de către om, întoarcerea politicii cu fața către interesul public, către societate și cetățeanul liber de constrângerile profitului cu orice preț, căci profitul cu orice preț se crează doar în folosul oligarhiei mondiale și locale. Noi vrem să realizăm o justă împărțire a bogățiilor naturale, un echilibru corect între muncă și retribuția ei. Marea proprietate este o frână în calea unei societăți umane care să se bizuie pe etică și nu pe privilegii izvorâte din legiuirile și cutumele egoismului și darwinismul social, ale sistemului imperialist.

           Toate aceste idei, dezvoltate în programul nostru, constituie baza de la care pornim în bătălia pe care o ducem pentru a schimba în bine viața oamenilor, a muncitorilor și țăranilor, a tuturor oamenilor muncii, toți cei înrobiți astăzi de marele capital, de marii proprietari de resurse și vieți omenești.

         Justiția românească a respins dreptul imensei majorități a poporului român de a avea propriul partid care să îi apere interesele. În consecință am făcut, pe cale legală, recurs la CEDO, de unde încă nu am primit nici un răspuns. În aceste condiții am intensificat legăturile cu massele prin ceea ce avem disponibil. Încercăm să facem cunoscut oamenilor că sondajele de opinie care, chiar cele stipendiate de dreapta, ne arată că 70-80% din populație apreciază în continuare sistemul socialist, pe care și România l-a parcurs cu importante rezultate în toate domeniile vieții. De asemenea activăm în permanență rețelele sociale, internetul, în favoarea unor largi discuții pe tema drumului pe care să îl urmeze societatea pentru a nu mai avea șomaj, datorii cămătărești, inflație, risipa cauzată de pătura bogată. De asemenea pentru a avea servicii publice de bună calitate în domeniile sănătății, școlii și culturii, siguranței și ordinii, eliberarea societății de obscurantism, de marile escrocherii alimentare și farmaceutice, de cheltuielile nesăbuite pentru războaiele de agresiune și pentru întreținerea luxului, desfrâului și depravării păturilor bogate. Probabil că vom alege și un alt slogan, este nevoie de o trezire generală, de ieșire din anestezia administrată de profesioniștii minciunii și manipulării globale și locale. Uriașa prefăcătorie occidentală, fariseimul sistemului său trebuie să recunoască faptul că politicile sale nepopulare au dat greș, au scufundat întreaga emisferă într-un marasm din care nu se mai poate ieși decât prin schimbarea mentalităților și practicilor imperialiste.

4.- Să vorbim de reconstrucţia unui Partid Comunist pe pământ românesc, retrimite imediat la cunoscutele evenimente din 1989. Au trecut mai mult de 20 de ani de la aşa-zisa revoluţie din 1989, în mod sigur, în această periodă de timp, comuniştii români au analizat experienţa României socialiste. La ce concluzii aţi ajuns, faţă de experienţa socialistă în ţara dumneavoastră şi faţă de figura Preşedintelui Nicolae Ceauşescu? Şi pentru că la lumina căderii foarte puternice a drepturilor şi garanţiilor sociale pentru români în ultimii douăzeci de ani, foarte des ne întâlnim cu mulţi compatrioţi ai dumneavoastră care au incă o amintire plăcută despre perioada socialistă.

4. Reconstrucția PCR și a socialismului în general reprezintă sarcini complexe, misiuni de anvergură. Ele nu pot  fi duse la bun sfârșit fără crearea unui partid sau mișcare revoluționară cu o bună cunoaștere a lucrurilor. Este vorba aici, în primul rând, de realizarea condițiilor politice, economice și sociale  capabile să conducă la victoria asupra sistemului bazat pe inegalitatea socială. Fără a intra în detalii istorice, este necesar să observăm că lucrurile s-au schimbat față de cele de după primul și al doilea război mondial din secolul trecut. URSS s-a destrămat din cauze pe care încă nu suntem siguri că le-am înțeles foarte corect. În orice caz noi nu credem că această destrămare s-a datorat imploziei populare. Dacă așa s-ar fi petrecut lucrurile, ar fi urmat în fostele țări socialiste construcția unor regimuri dedicate maselor de oameni ai muncii. În realitate, după destrămarea URSS și a lagărului socialist a urmat o restaurație capitalistă specifică: țările și-au pierdut independența, economia lor s-a reorganizat pe model colonialist, plutocrațiile au confiscat puterea poporului în favoarea păturilor stăpânitoare, democrația și libertățile au suferit un regres puternic.

         Extinderea socialismului după al doilea război mondial a fost posibilă datorită forței URSS, devenită mare putere după înfrângerea Reich-ului nazist. În prezent nu mai există URSS, iar țări precum Cuba, Vietnam, RPD Coreea nu au capacitatea de a susține lupta pentru cauza socialismului. Singura mare putere rămasă sub conducerea comuniștilor este preocupată îndeosebi să își consolideze poziția proprie. Noi credem că fiecare partid trebuie să lupte pentru rezolvarea problemelor proprii, dar în același timp considerăm că partidele noastre, ca partide de stânga, trebuie să dea dovadă de solidaritate și să susțină cauza generală. 

           În ceea ce privește moștenirea comunistă în România considerăm că faptele sunt grăitoare. De 24 de ani se jefuiește patrimoniul țării, se îmbogățesc pe seama muncii poporului, mafiile locale, băncile, FMI, excrocii internaționali, komisarii noilor stăpâni ai lumii, jandarmii planetari ai UE și SUA, în vreme ce șomajul, inflația, distrugerea protecției sociale au depășit demult cotele de avarie, iar oligarhiile de la putere încă mai au ce fura, mai au ce jefui din tot ce au construit comuniștii.

           Noi nu am reușit să finalizăm elaborarea sintezelor referitoare la perioada de până în 1989. Am inventariat lucrări și materiale de presă referitoare la acest subiect, dar nu putem afirma că am epuizat tema. Însă în ceea ce îl privește pe Nicolae Ceaușescu suntem în măsură să apreciem că el a fost, neîndoielnic, un fiu devotat al poporului român și al clasei muncitoare, un militant eminent al mișcării muncitorești și comuniste internaționale. Apreciem că el s-a manifestat atât ca diplomat, vizionar, politician, de asemenea ca doctrinar important, în măsura în care limitele și constrângerile epocii, propria personalitate i-au îngăduit să se manifeste. Experiența construcției socialiste ne este de folos pentru că lucrurile trebuie luate de la zero, ciuma restaurației burghezo-moșierești și pârjolul material care o însoțește a distrus avuția societății și primejduiește de moarte însăși viața poporului.

5.- După lovitura de Stat din 1989 România a întreprins un proces lung de reapropiere de occidentul capitalist care a culminat în 2004 când ţara voastra a devenit membra NATO. O reuşită paradoxală şi tragică, mai ales la lumina consideraţiei istorice pe care socialismul român, fie în anii Preşedintelui Gheorghiu-Dej şi încă mai marcant în anii preşidenţiei lui Ceauşescu, ţara voastră s-a distins prin apărarea propriei suveranităţi şi a independenţei – atât ideologic cât şi geo-politic – fie faţă de ţările occidentale cât şi de aliaţii aderenţi Pactului de la Varşovia. Adeziunea la NATO determină o condiţie de „suveranitate limitată” pentru ţara voastra. Sunteţi de acord cu acestă afirmaţie?

5 - Noi arătăm ceea ce se vede pe harta continentului nostru: România este o țară în Europa Centrală, iar acest lucru se reflectă în situația ei generală. Avem o limbă latină de sorginte occidentală, cu influențe semnificative în vocabular provenite din zestrea răsăriteană. Comportamentul românilor este foarte apropiat oamenilor din vest, dar nu în copie absolută. Mercantilismul și egoismul specific occidentului nu îi caracterizează pe români, care sunt incomparabil mai ospitalieri, mai generoși, mai altruiști. Cultura industrială și economia socialistă edificată în perioada așa zis comunistă s-au format și consolidat în colaborare cu tehnologia din apus, într-un proces sincretic vast, care cuprinde inclusiv spiritualitatea românească. Suntem creștini, monoteiști, ca și Sanctitatea Sa, Papa de la Roma. Dar noi nu suntem catolici. Suntem ortodocși. Astfel stând lucrurile, țara noastră are multe elemente comune și cu Vestul și cu Estul, iar politica noastră reflectă acest caracter și trebuie ținut seama de acest specific. Altfel riscăm să îndreptăm România spre direcții greșite, cu urmări nefaste pentru poporul nostru, cum a fost, de exemplu, alianța cu Germania nazistă, al III-lea Reich.

            România capitalistă interbelică, la fel ca și România capitalistă post-decembristă, a renunțat în realitate la independența și suveranitatea țării, statutul ei devenind unul colonial, în ultimele luni chiar statut de protectorat, cu consecințe dramatice pentru oamenii muncii. Comparația cu situația României din perioada comunistă ne arată că abia atunci ne-am bucurat de independență politică și economică. Comuniștii au știut să depășească perioada de ocupație de după război și, pas cu pas, au știut să construiască, pentru prima oară în istoria ei modernă, o Românie suverană, stăpână pe bogățiile sale și liberă să culeagă roadele muncii poporului. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut diplomația de a convinge URSS să își retragă trupele de ocupație, de asemenea să adopte un ton principial în polemica ruso-chineză. Nicolae Ceaușescu a continuat și dezvoltat această conduită. Poziția țării noastre în cadrul Tratatului de la Varșovia a contribuit la respectarea statutului de alianță defensivă, de apărare a sistemului socialist și nu de declanșare a războielor. Cât timp Tratatul de la Varșovia a funcționat, NATO a fost de asemenea silit să pună frână planurilor sale belicoase. Ați văzut ce s-a întâmplat, și se întîmplă permenent, după ce s-a desființat Tratatul de la Varșovia. NATO și-a dat arama pe față în Europa, Africa, America, Asia,  devenind principalul provocator și purtător al războaielor de jaf și cotropire, principala cauză a sărăcirii planetei, principala cauză a terorismului mondial.

          ROMÂNIA NU TREBUIA SĂ DEVINĂ MEMBRĂ A NATO. ROMÂNIA NU ARE CE CĂUTA ÎN NATO! NATO TREBUIA DESFIINȚAT CONCOMITENT CU TRATATUL DE LA VARȘOVIA. De altfel trebuie să spunem că țara noatră a intrat în NATO fără consultarea poporului, fără o dezbatere publică largă și competentă, fără referendum. ROMÂNIA A INTRAT ÎN NATO ÎMPINSĂ DE INTERESELE GEO-POLITICE ȘI ECONOMICE ALE PRINCIPALELOR ȚĂRI IMPERIALISTE. ROMÂNIA NU A CERUT NICIODATĂ DIN VOINȚA NAȚIONALĂ ADERAREA LA NATO. ADERAREA A FOST DICTATĂ DE IMPERIALISMUL OCCIDENTAL PRIN INTERMEDIUL MARIONETELOR SELECȚIONATE DE SPECIALIȘTII MARILOR CONSPIRAȚII ȘI DIVERSIUNI MONDIALE.

           De asemenea, trebuie să spunem că nici aderarea la UE nu s-a produs prin voința poporului, care nu a fost consultat, nu a avut posibilitatea de a dezbate această problemă, nu a cunoscut în realitatea profundă costurile și servituțile la care au fost supuși românii pentru a li se distruge țara, economia ei, politica ei, spiritualitatea ei. Noi spunem că ROMÂNIA TREBUIE SĂ IASĂ DIN UE, ACEASTA FIIND ÎN REALITATE NU O COMUNITATE DE INTERESE ARMONIOS ÎMPLETITE ÎN BENEFICIUL UNEI EUROPE A PĂCII ȘI CONSTRUCȚIEI ECONOMICE ȘI SOCIALE, CI O EUROPĂ A IMPERIALISMULUI, CEL DE AL IV-lea REICH!


-  interviul va fi publicat în Italia pe site-ul revistei "Eurasia".